Propovaduiesc iubirea,
dar recurg la violenta si batai

Violente asupra credinciosilor din partea Mitropolitului Gheorghios de Pafos, raidul trupelor de interventie in Sfanta Biserica si arestarile crestinilor marturisitori

Episcopul de Pafos a inteles sa-si faca singur dreptate impotriva crestinilor ortodocsi care se rugau in Sfanta Biserica.

MARETIA ecumenistilor: propovaduiesc iubirea, dar recurg la violenta si batai.

Astazi dimineata, in clipa in care crestini credinciosi si marturisitori se aflau in Biserica Sf. Gheorghe si se rugau (aproape de Hotelul St. George, unde are loc Comisia Mixta pentru Dialog Teologic dintre ecumenistii ortodocsi si romano-catolici), a intrat manios Mitropolitul Gheorghios de Pafos, cerandu-le sa inceteze rugaciunea si sa iasa afara, departe de biserica. Pentru ca au refuzat, le-a smuls din maini propria lor carte („Psaltirea”), pe care in acea clipa o citeau si a aruncat-o jos! Cand si-a dat seama ca cineva l-a fotografiat, s-a aruncat ca un maniac asupra membrului ΠΑΧΟΠ Panaghiotis N., l-a imbrancit jos si l-a lovit, sfarmandu-i aparatul de fotografiat… Dupa cum se vede, a slujit cu aceeasi iubire si unitate pe care le-a proclamat in declaratiile sale de ieri in mass-media!!!

Intre timp, trupele de interventie erau deja in jurul Sfintei Biserici, impiedicandu-i pe crestinii credinciosi sa se apropie de Sfanta Biserica. Crestinii marturisitori au ramas 24h/24 in Sfanta Biserica inchisi, fara apa, timorati, deoarece au descoperit si au denuntat comercializarea bisericii de catre Hotelul St. George, unde ecumenistii intretin Dialogul Teologic impreuna cu Mitropolitul, fagaduind ca lucreaza pentru iubirea si pentru unitatea dintre crestini!!!

In cele din urma, fortele de interventie, dupa severe presiuni, au intrat in Sfanta Biserica, intrerupand rugaciunea credinciosilor si au trecut la arestarea tuturor clericilor si laicilor prezenti, incalcand dreptul uman al libertatii credinciosilor de a se ruga. Desigur, prezenta credinciosilor in biserica a contribuit la anularea (eventual, amanarea) nuntilor non-ortodocsilor (catolici si anglicani), privand astfel  hotelul care apartine Mitropoliei de mii de euro.

Cerem rugaciunile credinciosilor si ajutorul statului democrat pentru dreptul nostru de a ne ruga liber in bisericile ortodoxe, care nu sunt proprietatea personala si bunul episcopilor ortodocsi.

Pentru Uniunea Filo-Ortodoxa „Kosmas Flamiatos”,
Presedinte, Lavrentios Detziortzio,  Secretar, Panaghiotis Simatis.
(traducere din greaca: ierom. Fotie; sursa: ΑΚΤΕ-ΣΤΥΛΟΣ ΟΡΘΟΔΟΞΙΑΣ)

Provocări la adresa credincioşilor din partea Mitropolitului de Pafos

Mitropolitul de Pafos printr-un comportament provocator şi irascibil i-a înfruntat pe credincioşii ortodocşi care se opun cedării Sfintei Biserici a Sfântului Gheorghe romano-catolicilor (pentru săvârşirea slujbelor lor –n.tr.). Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe se află lângă hotelul Saint George din Pafos, unde în aceste zile au loc lucrările celei de-a XI – a Adunări a Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici. Mitropolitul de Pafos a intrat în sfânta biserică, a întrerupt rugăciunea credincioşilor ortodocşi care se aflau acolo de ieri protestând (paşnic, prin citirea Psaltirii – n.tr.), şi-a făcut singur dreptate faţă de unul din aceştia şi i-a distrus aparatul de fotografiat cu care înregistrase incidentul!

Forţe întărite ale Poliţiei au înconjurat Sfânta Biserică interzicând credincioşilor ortodocşi să intre în ea.

Dialogul îşi descoperă adevărata faţă! Bătăi şi arestări în Cipru

Cei ce conduc Dialogul în mod neaşteptat îşi descoperă adevărata lor faţă. Cu „binecuvântările” Mitropolitului de Pafos kir Gheorghios forţe întărite ale Poliţiei din Pafos au încălcat regimul sacru al locaşului şi au intrat în Sfânta Biserică a Sfântului Gheorghe lovind cu violenţă pe credincioşii şi monahii din Mănăstirea Stavrovunios în faţa camerelor de luat vederi care au transmis incidentele pe canalele cipriote. Au fost arestaţi şi sunt reţinuţi credincioşi şi doi monahi ai mănăstirii. Semnificativ pentru dispoziţiile conducerii bisericeşti din Cipru, dar şi în genere a grupei conducătoare a ecumenismului, este faptul că nu a existat nici cea mai mică reacţie, măcar a unui singur episcop din Biserica Cipriotă, pentru actele de violenţă asupra monahilor şi credincioşilor.

Tăcerea vinovată, indiferenţa, deghizarea şi toleranţa nu mai conving şi nu mai pot deruta de acum.

(traducere din greacă: ierom. Fotie)

In prezent nu sunt probleme serioase sau presante care sa justifice convocarea si desfasurarea unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe.

Urmatoarea scrisoare a fost adresata decatre Dr. Justin Popovici spre fericita pomenire, parintele duhovnicesc al Manastirii Chelie Valjevo (Yugoslavia), Episcopului Jovan de Sabac si ierarhiei sarbe, la 7 mai 1977, cu rugamintea de a transmite aceasta scrisoare Sfantului Sinod si Sinodului Episcopilor Bisericii Ortodoxe Sarbe. Importanta acesteia nu s-a micsorat odata cu trecerea anilor … si poate a sporit in lumina recentelor evenimente scandaloase neortodoxe din Muntele Athos – n.n. si a binecunoscutelor actiuni ale patriarhului de Constatinopol, Bartolomeu

Nu cu mult timp in urma, in Chambesy, langa Geneva, a avut loc, prima sedinta pre-sinodala” (21-28 noiembrie 1976). Dupa citirea si studierea documentelor si hotararilor acestei sedinte, publicate de Secretariatul pentru pregatirea Sfantului si Marelui Sinod al Bisericii Ortodoxe din Geneva, simt in constiinta mea necesitatea imperioasa, evanghelica, ca membru al Sfintei Biserici Ortodoxe Universale, desi sunt slujitorul ei cel mai smerit, sa ma indrept catre Inalt Prea Sfintia Voastra, si prin Inalt Prea Sfintia Voastra, catre Sfantul Sinod al Episcopilor Bisericii Sarbe cu aceasta expunere, care trebuie sa exprime motivele mele de suparare pentru viitorul sinod. Va rog pe Inalt Prea Sfintia Voastra, Sfintite Stapane si Prea Cuvios Episcop, sa ma ascultati cu credinta evanghelica, si sa raspundeti acestui strigat al unei constiinte ortodoxe care, slava lui Dumnezeu, nici nu este singura, nici izolata in lumea ortodoxa, cand se vorbeste despre acel sinod.

1. Din conventiile si hotararile primei intruniri pre-sinodale”, care din vreo pricina necunoscuta s-a tinut la Geneva, unde cu greu se pot afla cateva sute de credinciosi, este clar ca aceasta intrunire a pregatit si hotarat un nou catalog de probleme pentru viitorul „Mare Sinod” al Bisericii Ortodoxe. Aceasta nu a fost una dintre acele „Conferinte pan-ortodoxe”, cum s-a tinut in insula Rodos si ulterior in alte parti; nici nu a fost „pre-sinod”, cum s-a intamplat pana acum; „Prima conferinta pre-sinodala”, care a inceput pregatirea directa pentru desfasurarea unui sinod ecumenic. Mai mult, aceasta conferinta nu si-a inceput activitatea pe baza „Catalogului de subiecte”, stabilit la prima conferinta pan-ortodoxa din 1961 din Rodos si elaborata pana in 1971, ci a facut o revizuire a acestui catalog si a realizat un nou „Catalog de subiecte” pentru sinod. Cu toate acestea, se pare ca nici acest catalog nu este definitiv caci foarte probabil va fi din nou schimbat si suplimentat.

In ultima vreme, conferinta a reexaminat metodologia anterioara adoptata in planificarea si pregatirea finala a subiectelor de discutie pentru sinod. A scurtat tot acest proces din graba si mare trebuinta pentru a convoca sinodul cat mai repede cu putinta. Caci, potrivit declaratiei clare a Mitropolitului Meliton, Presedintele Conferintei, Patriarhul Constantinopolului si altii „grabesc convocarea” si intrunirea viitorului sinod: sinodul trebuie sa aiba o „durata scurta” si sa se ocupe de „un numar limitat de subiecte; mai mult, dupa declaratia Mitropolitului Meliton, „sinodul trebuie sa dezbata subiectele arzatoare care impiedica functionarea normala a sistemului de unire a Bisericilor locale intr-una singura, Biserica Ortodoxa …” (documente, p. 55). Toate astea ne determina sa punem intrebarea: ce inseamna asta? De ce atata graba pentru pregatire? Unde ne vor duce lucrurile astea?

2. Problema pregatirii si intrunirii unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe nu este noua in acest veac din istoria Bisericii. Chestiunea s-a propus deja in timpul vietii Patriarhului nefericit al Constantinopolului, Meletios Metaxakis – reformatorul renumit si modernist increzut, autorul schismelor din cadrul ortodoxiei – la Congresul pan-ortodox organizat de el, tinut la Constantinopol in 1923. (Atunci s-a recomandat ca sinodul sa se tina in orasul Nis in 1925, dar intrucat Nis nu se afla pe teritoriul Patriarhiei Ecumenice, sinodul nu a fost convocat, probabil din acest motiv. In general, Constantinopol si-a asumat monopolul „pan-ortodoxiei” pentru toate „congresele”, „conferintele”, „pre-sinoade” si „sinoade”.) Mai tarziu, in 1930, s-a constituit la Manastirea Vatopedu Comisia pregatitoare a Bisericilor Ortodoxe. Aceasta a stabilit catalogul subiectelor pentru viitorul Pre-Sinod Ortodox, care a fost introducerea pentru sinodul ecumenic. Dupa cel de al II-lea Razboi Mondial a venit randul Patriarhului Atenagoras al Constantinopolului cu conferintele pan-ortodoxe din Rodos (iarasi, exclusiv pe teritoriul Patriarhiei Constantinopolului). Prima dintre ele, din 1961, a fost initiata pentru pregatirea unui sinod pan-ortodox, cu conditia convocarii unui pre-sinod si daca se accepta un catalog de subiecte care fusesera deja pregatite de catre Patriarhia de la Constantinopol: opt capitole intregi cu aproape 40 de subiecte principale si inca de doua ori mai multe paragrafe si subparagrafe. Dupa Conferintele a II-a si a III-a (1963 si 1964) de la Rodos, in 1966 s-a tinut Conferinta de la Belgrad. La inceput, aceasta s-a numit cea de a patra Conferinta Pan-Ortodoxa (Glasnik al Bisericii Ortodoxe Sarbe, Nr. 10, 1966 si documentele in limba greaca s-au publicat sub acest titlu), dar mai tarziu Patriarhia Constantinopolului a redus-o la nivelul unei comisii inter-ortodoxe, astfel incat conferinta viitoare tinuta pe „teritoriul” Constantinopolitan (Centrul Ortodox al Patriarhiei Ecumenice de la Chambesy – Geneva) din 1968, ar putea fi considerata cea de a Patra conferinta pan-ortodoxa.

Se pare ca la aceasta conferinta, organizatorii nerabdatori s-au grabit sa scurteze drumul pana la sinod, caci din catalogul foarte amplu de la Rodos (totusi, munca lor, nu a altora), ei au luat numai primele sase subiecte si au stabilit o noua procedura de lucru, in acelasi timp, s-a stabilit o noua institutie: Comisia pregatitoare inter-ortodoxa, indispensabila pentru punerea de acord a lucrarilor asupra subiectelor. Mai mult, s-a organizat Secretariatul pentru pregatirea sinodului, de fapt, aceasta a insemnat un episcop al Constantinopolului, caruia i s-au atribuit indatoririle cu scaunul [resedinta] la Geneva – si in acelasi timp s-au respins propunerile pentru includerea altor membri ortodocsi in Secretariat. Aceasta comisie pregatitoare si Secretariatul, prin vointa Constantinopolului, a tinut o intrunire la Chambesy in iunie 1971. La aceasta intrunire s-au examinat si aprobat in unanimitate rezumate ale celor sase subiecte selectate, care s-au publicat consecutiv in cateva limbi si au fost supuse spre examinare, ca si intreaga lucrarea anterioara de pregatire a sinodului, criticii nemiloase a teologilor ortodocsi. Criticile teologilor ortodocsi (printre care scrisoarea mea, trimisa atunci prin Inalt Prea Sfintia Voastra si cu aprobarea Inalt Prea Sfintiei Voastre, Sfantului Sinod al Episcopilor si aprobata ulterior de multi teologi ortodocsi si publicata in diferite limbi din lumea ortodoxa) explica limpede de ce hotararea Pregatirii Comisiei de la Geneva de a convoca in 1972 Prima conferinta pre-sinodala pentru revizuirea catalogului de la Rodos nu a avut loc in acel an si conferinta s-a desfasurat cu mare intarziere.

Prima conferinta pre-sinodala s-a tinut abia in noiembrie 1976, iarasi, de buna seama, pe „teritoriul” Constantinopolului, la centrul mai sus mentionat, Chambesy, de langa Geneva. Asa cum se vede limpede din documentele si rezolutiile publicate abia acum, si pe care le-am cercetat cu atentie, aceasta conferinta a reexaminat catalogul de la Rodos intr-o asemenea masura ca delegatiile participante la lucrarile diferitelor comitete au ales in unanimitate numai trei subiecte pentru sinod (au fost incluse pe lista numai trei din cele sase initiale!), in timp ce 30 de subiecte, care nu s-au ales in unanimitate, au fost date deoparte pentru „studiul particular din Bisericile individuale”, in forma „problematicii Bisericii Ortodoxe” (un concept in intregime strain de ortodoxie).

In viitor, aceste subiecte ar putea deveni subiectul „examinarilor ortodoxe” si ar putea fi incluse in catalog. Dupa cum s-a mai spus, aceasta conferinta a alterat procesul si metodologia elaborarii subiectelor si lucrarea pregatitoare a sinodului care, repet, potrivit organizatorilor din Constantinopol, cat si din alte locuri, ar trebui sa aiba loc „cat mai repede cu putinta”. Din toate astea este limpede pentru fiecare crestin ortodox ca prima conferinta pre-sinodala nu a venit cu nimic nou substantial, ci mai degraba continua sa conduca sufletele ortodoxe cat si constiintele multora prin multe labirinte noi, initiate din ambitii personale. De aceea, s-ar parea ca sinodul ecumenic se pregateste din 1923 si de aceea in prezent se doreste sa se desfasoare in graba.

3. Toate problematicile contemporane cu privire la subiectele viitorului sinod, nesiguranta si schimbarea intentiei lor, cat si toate noile schimbari si „revizuiri” demonstreaza un singur lucru fiecarei constiinte ortodoxe adevarate: ca in prezent nu sunt probleme serioase sau presante care sa justifice convocarea si desfasurarea unui nou sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe. Si daca, totusi, ar exista vreun subiect vrednic de a fi obiectul convocarii si desfasurarii unui sinod ecumenic, acesta nu este cunoscut de catre initiatorii, organizatorii si responsabilii tuturor „Conferintelor” mentionate mai sus, cu „cataloagele” lor anterioare si prezente. Daca nu, atunci cum se explica faptul ca incepand cu intrunirea de la Constantinopol din 1923, continuand cu cea din Rodos din 1967 si pana la cea de la Geneva din 1976, „tematicile” si „problematicile” urmatorului sinod s-au schimbat constant? Schimbarile s-au facut la numar, organizare, continut si criteriile folosite pentru Catalogul subiectelor care trebuie sa constituie lucrarea acestui mare si unic corp ecleziastic – Sfantul Sinod Ecumenic al Bisericii Ortodoxe, asa cum a fost si trebuie sa fie. In realitate, toate acestea dovedesc si sublineaza nu numai obisnuita lipsa de consistenta, ci si o incapacitate si esec evident pentru a intelege natura ortodoxiei de catre cei care vor impune „Sinodul” lor asupra Bisericilor Ortodoxe, in prezent, in situatia prezenta – o ignoranta si neputinta de a simti si a intelege ce inseamna cu adevarat sinod ecumenic pentru Biserica Ortodoxa si pentru pleroma credinciosilor ei care poarta numele de crestini.

Caci daca ei au simtit si au facut aceasta, vor sti mai intai ca niciodata in istoria si viata Bisericii Ortodoxe nu exista nici un singur sinod, ca sa nu mentionam un asemenea eveniment exceptional, plin de har (ca Rusaliile) ca un sinod ecumenic, sa caute si sa inventeze subiecte in acest fel artificial pentru lucrarea si lucrarile lui; niciodata nu s-au convocat asemenea conferinte, congrese, pre-sinoade si alte intruniri artificiale, necunoscute pentru traditia sinodala ortodoxa si in realitate a imprumutat din organizatiile occidentale, straine Bisericii lui Hristos.

Realitatea istorica este foarte clara: sfintele Sinoade ale Sfintilor Parinti insuflati de Dumnezeu, intotdeauna au pus inaintea lor una sau cel mult doua sau trei probleme prin gravitatea extrema a marilor erezii si schisme care au denaturat credinta ortodoxa, au faramitat Biserica si au primejduit grav mantuirea sufletelor oamenilor, mantuirea poporului ortodox al lui Dumnezeu si a intregii creatii a lui Dumnezeu. De aceea, sinoadele ecumenice au avut intotdeauna un caracter hristologic, soteriologic, ecleziologic, care inseamna ca singurul lor subiect central – vestea lor cea buna – a fost intotdeauna Dumnezeul-Om Iisus Hristos si mantuirea noastra in El, indumnezeirea noastra in El. Da, El – Fiul lui Dumnezeu, Cel Unul nascut si consubstantial, intrupat; El – Capul vesnic al Trupului Bisericii pentru mantuirea si indumnezeirea omului; El – in intregime in Biserica prin harul Duhului Sfant, prin credinta adevarata in El, prin credinta ortodoxa. Aceasta este cu adevarat tema ortodoxa, apostolica si patristica, tema nemuritoare a Bisericii Dumnezeului-Om pentru toate vremurile, trecut, prezent si viitor. Numai acesta poate fi subiectul oricarui posibil viitor sinod ecumenic al Bisericii Ortodoxe, iar nu vreun catalog de subiecte scolastic-protestante, care nu au nici o legatura cu viata duhovniceasca si experienta ortodoxiei apostolice de-a lungul veacurilor, caci nu e nimic mai mult decat o serie de teoreme anemice, umaniste. Universalitatea vesnica a Bisericii Ortodoxe si a tuturor sinoadelor ei ecumenice consta in Persoana atotcuprinzatoare a Dumnezeului-Om, Domnul Hristos. Aceasta este realitatea centrala si universala, tema sinoadelor ortodoxe, aceasta este taina si realitatea unica a Dumnezeului-Om peste care se zideste si se sprijina Biserica Ortodoxa a lui Hristos cu toate sinoadele ecumenice si intreaga ei realitate istorica. Pe aceasta temelie, noi trebuie sa construim chiar si astazi, in privelistea cerului si a pamantului, iar nu pe subiectele scolastic protestante si umaniste folosite de delegatiile din Constantinopol si Moscova, care in acest moment amar si critic al istoriei se prezinta a fi „conducatori si reprezentanti” ai Bisericii Ortodoxe in lume. continuare »

Scrisoarea Sinaxei Clericilor si Monahilor catre Sfantul Sinod al Bisericii Greciei

8 octombrie 2009

Catre Respectabila Ierarhie a Bisericii Greciei

Preafericite, Inaltpreasfintiti si Sfinti Arhierei,

In ultimele zile, datorita apropiatei Adunari din Cipru a plenului Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic dintre ortodocsi si romano-catolici, se pregateste din partea Patriarhiei Ecumenice o incercare de ponegrire, de calomniere, de intimidare si reducere la tacere a tuturor acelora care si-au exprimat in ultima perioada impotrivirea la deschiderile ecumeniste actuale si la demersul Dialogului Teologic. Aceasta incercare a luat o expresie oficiala in doua scrisori: una a Sanctitatii Sale, Patriarhul ecumenic, kir Bartolomeu, catre Preafericitul Arhiepiscop al Atenei si a toata Grecia, kir Ieronim, si una a Inaltpreasfintitului Mitropolit Ioan de Pergam catre toti Inaltpreasfintitii Mitropoliti ai Bisericii Greciei. In ambele scrisori se observa elemente ale unei tactici de interventie si de imixtiune in problemele interne ale Bisericii Greciei, de dezorientare si de raportare selectiva la fapte si hotarari, precum si o totala lipsa de argumente si de motive intemeiate. Din stilul si continutul scrisorilor reiese desconsiderarea Bisericii Greciei, a Inaltpreasfintitilor Mitropoliti ai Ei, a clericilor si monahilor Ei, a profesorilor Ei de Teologie si a poporului Ei credincios. Pe toti acestia ii considera vinovati de „tendinte zelotiste”, dispozitie schismatica, lipsa de informare, „neglijenta”, „nerespectare a hotararilor sinodale”, „patima, fanatism sau mania auto-afirmarii”. Este binecunoscuta tactica afurisirilor si a condamnarii publice, care nu intelege a acorda dreptul la replica, e incapabila a accepta o alta opinie si desfiinteaza pe oricine ar incerca sa o emita. Aceasta tactica, care se rezuma la convingeri cu forta, la conducere, calauzire, impunere totalitare si la sclavie bisericeasca. Este evidenta dispozitia celor doi inalti demnitari de a interveni in problemele interne ale Bisericii Greciei. Prin catalogari si sugestii necuvenite, prin santaje si amenintari indirecte se incearca conducerea si manipularea ierarhilor si urzirea artificiala a hotararii lor. Biserica Greciei este chemata, in felul acesta, sa-i condamne in esenta pe propriii Ei episcopi, pe clericii Ei, pe monahii Ei si pe poporul Ei credincios, care au semnat si continua sa semneze „Marturisirea de Credinta impotriva Ecumenismului”, de vreme ce, conform Patriarhul Ecumenic, „necondamnand, dar acceptand prin tacere… creeaza problematizare (neliniste) nu doar turmei Ei, ci si celorlalte Biserici Ortodoxe care sunt in comuniune cu Ea”.

Daca Biserica Constantinopolului ar fi avut o turma sensibila la evenimentele ecumeniste, ar fi infruntat aceleasi nelinisti si aceleasi bune problematizari. Biserica traditionala a Greciei nu numai ca nu creeaza probleme comuniunii cu celelalte Biserici Ortodoxe, ci tocmai pe Ea si pe fortele Ei teologice sanatoase si viguroase se sprijina intotdeauna fratii nostri de aceeasi credinta, dupa cum s-a putut observa si din larga primire interortodoxa a „Marturisirii”. Si ne intrebam cu durere in suflet, daca Patriarhul Ecumenic a luat in calcul vreodata nu doar problematizarea, ci durerea profunda, deznadejnea si marea sminteala pe care o provoaca el insusi turmei ortodoxe prin partasia cu ereticii. Textul „Marturisirii de Credinta” este criticat pentru ca, chipurile, in el „exista samanta schismei”. Si ne intrebam: cum prezinta cu atata usurinta drept schismatice cele proprii credintei noastre? Sunt schismatici Sfintii si Parintii Bisericii noastre, care au legiuit si au dogmatizat Adevarul si scumpatatea Credintei noastre Ortodoxe? Nu cumva aceasta confirma inadmisibila teza mai veche a Patriarhului, conform careia stramosii nostri, care ne-au lasat ca mostenire schisma, au fost victimele nefericite ale sarpelui-incepatorul rautatii si se afla deja in mainile lui Dumnezeu, Dreptul Judecator? (Επίσκεψις, 30.11.1998). In ambele scrisori se invoca continuu hotararile panortodoxe referitoare la continuarea Dialogului Teologic cu eterodocsii. Aceste hotarari nu au fost puse la indoiala niciodata de catre cei ce critica ecumenismul, cu toate ca, desigur, ele nu constituie o descoperire divina si nici nu au o putere mai mare decat hotararile Sinoadelor Ecumenice si decat invatatura si constiinta dogmatica a Bisericii. Critica exercitata se refera in principal la deschiderile, actiunile si textele care nu s-au facut in baza vreunei hotarari panortodoxe si nu au fost girate sinodal niciodata, ci, dimpotriva, au fost intampinate negativ de partea ortodoxa. Este vorba despre punerea in practica si acceptarea de facto a panereziei ecumenismului.

In scrisoarea sa catre Preafericitul Kir Ieronim, Patriarhul Ecumenic sustine: „contactele cu eterodocsii sunt aprobate prin hotarari sinodale de catre toate Bisericile Ortodoxe“. Noi punem intrebarea:
Care hotarari sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea Patriarhului Ecumenic la liturghiile catolice de la Vatican?
Care hotarari sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea ereziarhului Papa la Dumnezeiasca Liturghie ortodoxa si schimbarea sarutului liturgic cu Patriarhul Ecumenic? Care hotarari sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au aprobat participarea la rugaciunile in comun si la actele de cult cu eterodocsii?
Care hotarari sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au facut acceptabile pentru partea ortodoxa teoriile eretice ale ramurilor, Bisericilor surori, celor doi plamani, a acceptarii botezului eterodocsilor?
Care hotarari sinodale ale tuturor Bisericilor Ortodoxe au recunoscut Vaticanul drept Biserica si pe Papa drept episcop canonic, coresponsabil pentru pastorirea crestinilor?

Invocarea insistenta a hotararilor sinodale si fetisizarea lor face cu totul lipsita de credibilitate argumentatia celor doua scrisori, de vreme ce – dupa cum se dovedeste, multitudinea acestor actiuni ale lor au fost realizate in lipsa, peste sau chiar contra unor hotarari sinodale. Semnalam, de asemenea, cunoscuta tactica a liniei duble de plutire. O linie foarte ortodoxa in cadrul Conferintelor Panortodoxe si in calatoriile prin Mitropoliile Greciei si in Sfantul Munte si o alta linie ecumenista in contactele cu eterodocsii. Nu ceea ce este da, da si ceea ce este nu, nu; ci uneori da, alteori nu. De pilda, hotararile celei de a III-a Conferinte Panortodoxe Presinodala (1986) pe care o invoca Patriarhul Ecumenic, au fost incalcate in mod repetat intr-un asemenea masura, incat de-acum ele constituie o litera goala. Mentionam ca pe un exemplu semnificativ textul final al celei de-a IX-a Adunari Generale a Consiliului Mondial al Bisericilor de la Porto Alegre, care a fost semnat in comun si cu reprezentantii ortodocsi si in care se declara ca „marturisim Biserica cea Una, Sfanta, Universala si Apostolica, dupa cum este marturisita Ea de catre Simbolul niceo-constantinopolitan (381). Orice biserica (nota: care participa in Consiliul Mondial al Bisericilor) este Biserica Universala, si nu doar o parte a Ei. Fiecare biserica este Biserica Universala, dar nu in integralitatea ei. Fiecare biserica isi desavarseste universalitatea ei, atunci cand este in comuniune cu celelalte biserici” (Porto Alegre, februarie 2006). In tot ceea ce priveste Dialogul Teologic Bilateral cu romano-catolicii din cadrul Comisiei Mixte Internationale pentru Dialogul Teologic, este evidenta abaterea de la hotararile si angajamentele panortodoxe.

Este semnificativ faptul ca memoriile Intaistatatorilor ortodocsi pe care le invoca doar selectiv Inaltpreasfintitul Mitropolit de Pergam, pun ca si conditie prealabila pentru continuarea Dialogului si schimbarea tematologiei lui, condamnarea anterioara, in esenta, a Uniatiei. Desigur, problema Uniatiei nu a fost dezbatuta nici la Belgrad in 2004, nici la Ravenna in 2007, in cadrul respectivelor intruniri ale Comisiei Mixte pentru Dialogul Teologic. Mai mult, in Textul de la Ravenna se face o delimitare indirecta, dar foarte evidenta, intre tema Uniatiei si ceea ce se dezbate in faza prezenta a Dialogului. Textul de la Ravenna mentioneaza: „Din anul 1990 pana in anul 2000, tema principala care a fost dezbatuta de Comisie a fost cea a „Uniatiei” (Textul de la Balamand din 1993, Baltimore, 2000), tema pe care o vom examina mai departe in viitorul apropiat. In prezent, depasim aceasta tema care s-a expus la sfarsitul Textului de la Valaam si studiem teme referitoare la comuniunea bisericeasca, sinodalitate si autoritate”. Lasam la o parte inadmisibila si provocatoarea trecere sub tacere si absenta la Ravenna a condamnarii Uniatiei prin hotararea plenului la Freising (Monaco, 1990), care dovedeste cat de lipsiti de credibilitate sunt reprezentantii Vaticanului la Dialog, pentru ca unele hotarari sunt acceptate, iar altele sunt respinse tragand – conform zicalei –  spuza pe turta lor. Afirmatia ca tema Uniatiei se va dezbate in curand, in cadrul dezbaterii temei referitoare la primatul papal, este un pretext si un subterfugiu al Mitropolitului de Pergam.

Tema Uniatiei se parea ca s-a definitivat prin hotararea de la Freising (Monaco), unde ortodocsii si romano-catolicii au semnat condamnarea Uniatiei. Ar trebui sa se rusineze si nu sa ridice tonul cei care au umilit Ortodoxia la Balamand, in Liban (1993), unde, in absenta a sase Biserici Autocefale, Ierusalim, Serbia, Bulgaria, Georgia, Grecia, Cehoslovacia, am fost atrasi spre o noua si inutila dezbatere despre Uniatie, prin care, la pretentia Vaticanului, am anulat hotararea de la Monaco (1990), am disculpat Uniatia si, ceea ce este mai rau, am mers mai departe spre cedari serioase in temele credintei; am egalizat acolo eclesiologic „Biserica Romano-Catolica” cu cea Ortodoxa, negand ca Biserica Ortodoxa este cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica. Singur acest lucru ar fi trebuit sa astupe gura si sa intepeneasca condeiul celor care indraznesc sa vorbeasca despre respectarea hotararilor sinodale, hotarari pe care le-au incalcat sistematic. Mai mult, continuam sa acceptam Uniatia ca partener co-vorbitor in cadrul Dialogului.

In ceea ce priveste Textul de la Ravenna, care a primit critici foarte dure din partea ortodoxa, deoarece cedeaza eclesiologia ortodoxa ereticilor, nici pana astazi nu a existat nici macar o dezbatere, informare, hotarare sau aprobare la nivel sinodal din partea Bisericii Greciei.
La ce hotarari panortodoxe se refera cei doi demnitari, cand nu exista nici macar aprobari sinodale ale Bisericii Greciei referitoare la cele zece texte ale intrunirilor anterioare ale Comisiei Mixte?
Cum se va duce trimisul sinodal al Bisericii Greciei sa participe la redactarea noului Text al Comisiei, cand nu a fost aprobat sinodal cel anterior, care desigur constituie si baza Dialogului prezent?
Ce credibilitate poate sa aiba un astfel de Dialog (sub co-presedentia Inaltpreasfintitului Mitropolit de Pergam), cand el este indiferent fata de aprobarea sinodala a concluziilor lui de catre Bisericile Ortodoxe Locale care participa la el?
De ce protesteaza impotriva „Marturisirii de Credinta impotriva ecumenismului”, care constituie o participare sinodala a pleromei Bisericii, pe care ar fi trebuit sa o caute, nu sa o afuriseasca ?

Aceasta nu inseamna eclesiologie ortodoxa, ci ierokratia (sfanta autoritate) papala. Aceasta ierocratica „autoritate si aprobare a hotararilor sinodale” o apara Mitropolitul de Pergam si acesta este „provocarea eclesiologica” pentru care se nelinisteste?
Intrebarea ce urmeaza este intr-adevar necrutatoare. Insa nu asa cum o perverteste Mitropolitul de Pergam incheindu-si scrisoarea, in care se intreaba daca „Exista Ortodoxie si dogme ale credintei in afara hotararilor sinodale?”, ci la modul in care aceasta este valabila in realitate. Adica: Exista hotarari sinodale in afara Ortodoxiei si a dogmelor credintei?

Aceasta este adevarata provocare: pazirea Adevarului si a scumpatatii Neprihanitei noastre Credinte Ortodoxe, exprimate sinodal de catre Preasfanta noastra Biserica in cadrul functionalitatii Ei neimpiedicate de Biserica Ortodoxa Locala Autocefala. Aceasta provocare nu vom inceta, prin harul lui Dumnezeu, a o apara si a o pazi neafectati si ramanand inflexibili in fata intimidarilor, amenintarilor si santajelor. Problematizarea celor doi Inalti epistolografi este neintemeiata. Eclesiologia ortodoxa este atacata de tendinte ierocratice, care ignora pleroma Bisericii din dispret fata de Predania ierocanonica si patristica, dupa cum a fost ea definita si formulata in cadrul Sinoadelor Ecumenice si Locale cu privire la pozitia noastra in fata ereticilor, dar si de implicarea puternica si nelimitata, relativ recenta, in problemele Bisericii Autocefale a Greciei.

Cu incredere in respectabila Ierarhie a Bisericii noastre, rugam filial pe Preafericitul Arhiepiscop si pe Inaltpreasfintitii Arhipastorii nostri sa hotarasca si sa se pozitioneze sinodal, prin luminarea Sfantului Duh, si sa odihneasca in Hristos turma lor, care se nelinisteste de lipsa de informare, asteptand glasul Mamei ei, Biserica.

Cu profund respect, Sinaxa Clericilor si Monahilor
Arhimandritul Markos Manolis, Intaistatatorul duhovnicesc al „Uniunii Ortodoxe Panelenice”
Arhimandritul Hrisostomos Pihos, Egumenul Sfintei Manastiri Longobarda
Arhimandritul Athanasios Anastasiou, Egumenul Sfintei Manastiri Marea Meteora
Arhimandritul Maximos Karavas, Egumenul Sfintei Manastiri a Sfintei Paraschevi din Milohorios-Ptolemaida
Arhimandritul Theoklitos Volkas, Egumenul Sfintei Sihastrii a Sfantului Arsenie Capadocianul, Halkidiki
Arhimandritul Grigorios Hatzinikolau, Egumenul Sfintei Manastiri a Sfintei Treimi din Ano Gatzeas, Volos
Arhimandritul Sarantis Sarantos, preot slujitor la Sfanta Biserica a Adormirii Nascatoarei de Dumnezeu din Amarousios, Attika
Protopresbiterul Gheorghios Metallinos, profesor emerit al Facultatii de Teologie din cadrul Universitatii din Atena
Protopresbiterul Theodoros Zisis, profesor emerit al Facultatii de Teologie din cadrul Universitatii din Tesalonic
Batranul Ieromonah Evstratios Lavriotul
Presbiterul Anastasios Gotsopulos, preot slujitor la Sfanta Biserica a Sfantului Nicolae din Patra.

Traducere din greaca: Ierom. Fotie, https://orthodoxia-pateriki.blogspot.com via Presa ortodoxa de limba greaca

Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh! Domnul Dumnezeul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos si Biserica Sa, Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca pururea respinge orice unire (uniune) spirituala, ecclesiala sau duhovniceasca bazata pe amestecul dintre Adevar si minciuna, fiindca dupa cum prea bine se stie, dar lesne se si uita, intre Lumina si intuneric nu poate exista nici o partasie. Intruparea Fiului lui Dumnezeu, la plinirea vremii, a insemnat in modul cel mai real al cuvantului, izbavirea lumii de toate ratacirile idolilor si credintelor mincinoase. Biruinta Sa asupra vrajmasilor, dinafara si dinauntrul Bisericii dreptslavitoare, este vesnica, dar se actualizeaza in fiecare timp, loc si imprejurare istorica, pana la sfarsitul veacurilor.
Invatatura de capetenie adusa de Fiul lui Dumnezeu din Cer este cea despre Dumnezeul Cel vesnic Viu si in Prea Sfanta si Dumnezeiasca Treime inchinat si slavit: Tatal, Fiul si Duhul Sfant. De intelegerea si trairea acestei invataturi, in duh si adevar, depinde intelegerea si trairea celorlalte invataturi ale Bisericii, depinde insasi mantuirea sufletului nostru. In Vechiul Testament, Dumnezeu S-a aratat ca prin ghicitura, in chip de ingeri, la stejarul Mamvri lui Avraam si Sarrei, iar in Noul Testament in chip desavarsit la raul Iordanului si pe Muntele Taborului. Mantuitorul Iisus Hristos, Dumnezeu Omul, L-a facut cunoscut pe Tatal si voia Lui, Tatal L-a facut cunoscut pe Fiul Sau Cel Unul Nascut ca Mesia, iar Duhul Sfant, Care numai din Tatal purcede, trimis de Fiul peste Sfintii Apostoli la Cincizecime, L-a facut cunoscut pe Fiul, deschizand desavarsit intelegerea ucenicilor pentra Viata, Persoana si Invatatura Sa, unice in istoria omenirii prin iconomia cea dumnezeiasca, vesnic vie si nebiruita, pe langa care orice invatatura omeneasca paleste si dispare ca floarea campului, cum zice imparatul psalmist David!
Crearea lumii, dar si restaurarea ei, sunt opera Prea Sfintei si Dumnezeiestii Treimi. Biserica sfintitoare, slujitoare si luptatoare este opera Prea Sfintei Treimi. Ea este plina de Treimea cea de-o Fiinta si nedespartita. In numele Prea Sfintei Treimi ne-am botezat, in numele Prea Sfintei Treimi ne inchinam, facandu-ne semnul Sfintei Cruci dupa Sfanta Predanie, dupa pilda Sfintilor Apostoli, a dumnezeiestilor Parinti adunati de Duhul Sfant la Soboarele Ecumenice ale tuturor Sfintilor traitori in duhul apostolic, care au marturisit prin viu grai, apoi si in scris, credinta in Dumnezeul Cel vesnic Viu si in Prea Sfanta Treime inchinat si slavit, al Carui har vrea sa lucreze dimpreuna cu noi, pacatosii si nevrednicii, mantuirea noastra.
Nimeni nu poate in veci sa desparta pe Tatal de Fiul, pe Fiul de Tatal, pe Tatal de Duhul Sfant, pe Duhul Sfant de Tatal, pe Fiul de Duhul Sfant si pe Duhul Sfant de Fiul, asa cum ni se infatiseaza in Dumnezeiestile Scripturi. Chiar daca marturisesc ca sunt crestini, toti credinciosii care-si doresc sincer mantuirea in Hristos Domnul, trebuie sa primeasca si pe Tatal si pe Duhul Sfant. Pe Tatal, Care a nascut pe Fiul mai inainte de toti vecii si pe Duhul Sfant, Care numai de la Tatal purcede, Cel ce impreuna cu Tatal si Fiul este inchinat si slavit si Care a grait prin Prooroci. De asemenea, trebuie s-o primeasca, preacinsteasca si marturiseasca si pe Maica Domnului ca pe Nascatoarea de Dumnezeu, Maica nenuntita si Pururea Fecioara Maria.
Trebuie sa primeasca cu inima deschisa si invatatura despre Sfanta Cruce, despre Biserica, despre Sfintele Taine si despre sfintele icoane. Exista o singura invatatura adevarata, dreptslavitoare si mantuitoare. Cea a Bisericii Ortodoxe, Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca. Mantuitorul nostru Hristos, Imparatul Vietii si Dumnezeu Omul este nedespartit in veci de Tatal si de Duhul Sfant, nedespartit in veci de Maica Domnului, nedespartit in veci de Sfanta Cruce, de Biserica Ortodoxa si de poruncile Lui; nedespartit in veci de Sfintii Parinti, de Dumnezeiestii Mucenici si de toti Sfintii; nedespartit de Dumnezeiasca Scriptura si de Dumnezeiasca Predanie, Izvor nesfarsit al darurilor sfinte in Biserica Sa, dimpreuna cu Duhul Sfant; nedespartit de credinta Lui Care a biruit lumea; nedespartit de sfintele icoane; nedespartit de adevaratii inchinatori si rugatori in duh si adevar, drept invatand si savarsind cuvantul Adevarului Sau, numai dupa voia lui Dumnezeiasca si nu dupa a lor cea omeneasca!

Nu exista comuniune cu cei care nu cred in Prea Sfanta Treime

Desigur, in mod absolut si irevocabil, Domnul Iisus Hristos este vesnic neimpacat cu vicleanul diavol, tatal tuturor minciunilor. Evident, in mod firesc, Biserica Lui este neimpacata cu vrajmasii Ei si cu toate ereziile din toate timpurile si din toate locurile (nascocite numai de diavol si slugile sale), indemnandu-i, invatandu-i si intarindu-i pe toti fiii sai devotati, credinciosi cu fapta, sa se lepede de diavol si de toate lucrarile lui intunecate, indiferent prin cine ar fi ele introduse in lume, caci daca inger din cer ar propovadui alta evanghelie, anatema sa fie asupra lui, cum zic toti Sfintii Parinti credinciosi pana la moarte Sfintei Predanii si vietii in Hristos Domnul!
Biserica Ortodoxa nu are comuniune cu cei care nu cred, nu marturisesc, ba chiar hulesc Prea Sfanta si Dumnezeiasca Treime. Prin urmare, nu are (si nu va avea in veci) nici o comuniune cu mahomedanismul sau cu mozaismul. Nu are (si nici nu poate avea) comuniune nici cu catolicismul care marturiseste rau, ca Duhul Sfant ar purcede si de la Fiul, contrar Revelatiei exprimate de Sfantul Apostol si Evanghelist Ioan in Evanghelia sa, sustinand primatul papal pe temeiuri politice si pseudoreligioase.

Biserica Ortodoxa nu are comuniune de rugaciune cu protestantii si neoprotestantii. Nu are comuniune de rugaciune cu paganii, care nu cred in Intruparea Cuvantului Lui Dumnezeu de la Duhul Sfant si din Fecioara Maria. Biserica Ortodoxa nu are comuniune (si nu va avea in veci) cu cei ce lupta impotriva Prea Sfintei Treimi si a invataturilor Bisericii dreptslavitoare, pe fata sau in ascuns; asadar, nu are si nu poate avea nici o comuniune cu teomahii, ateii, ocultofilii, hulitorii, ereticii sau satanistii. Totusi, in marea si cotropitoarea Sa iubire pentru toti oamenii, cununa creatiei dumnezeiesti, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos nu vrea moartea pacatosului, ratacitului, necredinciosului sau demonizatului, ci sa se intoarca si sa fie viu. Biserica Ortodoxa ii primeste si pe catolici, protestanti, musulmani, mozaici, copti, armeni sau alti rataciti si orbi sufletesti, de orice neam ar fi acestia, cu conditia rebotezarii, mirungerii si implinirii tainei pocaintei lor reale, sincere si statornice, facand pogoramant dupa caz.

Dar, niciodata Biserica Ortodoxa nu binecuvanteaza erezia, pacatul si ratacirea, nici nu se uneste in vreun fel cu ele, fiindca aceasta ar insemna lepadarea de Intruparea, Persoana si Invatatura Mantuitorului nostru Iisus Hristos si lepadarea de mantuire, întrucât numai El poate judeca, osandi si mantui oamenii. Nici un alt intemeietor de religie istorica (au fost destui!), de orice neam ar fi el, nu poate mantui pe nimeni, nici macar pe el insusi, ci va fi judecat, la randul sau, de Judecatorul tuturor, Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, Caruia I S-a dat toata puterea in cer si pe pamant, dupa cum sta scris in Sfintele Scripturi si dupa cum a dovedit-o numai El prin Nasterea Sa mai presus de fire, prin viata si propovaduirea minunate, prin moartea pe Cruce si slavita Inviere a Lui cea de a treia zi, prin Inaltarea la cer si trimiterea Duhului Sfant, Mangaietorul, in chipul limbilor de foc, asupra Sfintilor Apostoli, in ziua Cincizecimii, si prin mainile lor asupra tuturor celor care au primit, primesc sau vor primi Botezul in numele Lui, dupa fagaduinta Sa de Trei ori Sfanta. Singurul Mantuitor al tuturor neamurilor este Cei ce S-a rastignit pentru noi, in zilele lui Pontiu Pilat. Si a patimit. Si S-a ingropat si a inviat a treia zi dupa Scripturi, si iarasi va sa vina cu slava, sa judece viii si mortii, a Carui Imparatie nu va avea sfarsit.
Intelegem, asadar, ce cadere infricosatoare a venit peste cei care s-au impacat cu ereziile de toate felurile, recunoscandu-le in mod naiv, imprudent sau interesat ca „biserici”. Biserica Ortodoxa ii numeste pe acestia ecumenisti (modernisti). Ei sunt cei care cred, in detrimentul Adevarului, ca ar avea mai multa dragoste decat Sfintii, desi nu au pus inceput bun unei reale vieti duhovnicesti (aceasta se vede pe chipurile lor intunecate, crispate si mereu nelinistite). Ei sunt cei care au parasit viata duhovniceasca, paza mintii, postul luminat, rugaciunea launtrica neincetata si cugetul Bisericii Ortodoxe. Cei care recunosc „tainele”, ereticilor, trecand necugetat peste doxologiile Prea Sfintei Treimi si canoanele Bisericii dreptslavitoare, peste Sfintii Parinti, se autoexclud de la Trupul tainic si vazut al Domnului nostru Iisus Hristos, ignorand sau chiar vrajmasind pe fata Canoanele Apostolice ale Sfintelor Sinoade si cuvantul de foc ceresc al tuturor Sfintilor.

Intre Biserica dreptslavitoare, drept invatand si savarsind cuvantul Dumnezeului cel vesnic Viu si in Prea Sfanta Treime inchinat si slavit (numai dupa voia Lui cea Dumnezeiasca si nu dupa a noastra cea omeneasca) si panerezia ecumenismelor de tot felul, a fost, este si va fi o prapastie de netrecut. Pastorii care drept savarsesc, cu certitudine si drept ii invata pe pastoritii lor, dar pastorii care drept invata si stramb savarsesc, in mod la fel de evident osanda isi agonisesc, fiindca doar cu buzele Adevarul ei Il marturisesc, iar cu faptele Il rastignesc, inimile lor stand departe de El!
De curand, un astfel de nefericit pastor, „renumit” pentru excesele sale reformiste, ecumeniste, manageriale, ocultofile si declarativ umaniste, a cutezat sa „porunceasca” oficial excluderea cuvantul erezie din lexicul celor care au datoria sfanta de a-i invata pe pastoriti dreapta credinta… Respectivul amagit si amagitor, el insusi un ereziarh inrait si fatis, a uitat insa sa „porunceasca” si ce cuvant vor folosi de acum incolo Sfintii Parinti pentru a desemna ratacirile grave ale tuturor ereticilor! Trebuie sa-l dezamagim definitiv si irevocabil pe acest biet si intunecat ereziarh, declarandu-i fara cel mai mic echivoc ca nimeni dintre cei inviati launtric nu-i va urma vreodata indemnul aberant si eretic, iar toti crestinii cu fapta vor continua sa-i numeasca eretici pe cei care se indeparteaza din ignoranta, ispitire sau rea credinta de la Sfanta Predanie si Dreapta Credinta.

Nu te teme turma mica

Biserica Ortodoxa, credincioasa in duh si adevar Sfintei Predanii, respinge cu fermitate, fara nici o teama, transant, nenegociabil si irevocabil, orice pseudoteologie, pseudohristologie, pseudopneumatologie, pseudomariologie sau pseudoecclesiologie eretica, indiferent cine ar fi (sau s-ar crede ca este!) cel care o initiaza, sustine si promoveaza, crezandu-se pe el insusi, sarmanul inselat si patimasul inselator, in mod nebuneste, a fi deasupra intelepciunii Sfintilor Parinti, inspirati si calauziti in mod vadit numai de catre Duhul Sfant. Biserica Ortodoxa va ramane credincioasa pana la sfarsit numai Capului ei Vesnic, Mantuitorul Iisus Hristos, indiferent de cate pierderi si caderi va suferi, caci cu slujitorii ei nebiruiti de duhurile acestei lumi, este Dumnezeul Cei vesnic Viu, intelegeti neamuri si va plecati!
Toti cei care sustin erezia tuturor ereziilor, panerezia ecumenismului, se afla sub anatema Bisericii si a Sfintilor Parinti. Pe acesti nefericiti inselati si inselatori Domnul Iisus Hristos ii scoate din Biserica, la sorocul vremii, pentru ca aceasta, Mireasa Sa, sa ramana fara prihana pana la sfarsitul veacurilor. Unii ca acestia nu au nici o biruinta, caci se lovesc de Piatra cea din capul unghiului, de Insusi Mantuitorul Hristos, care a biruit pe diavolul, tatal tuturor ereziilor gnostice sau neognostice, dar si a tuturor pseudospiritualitatilor mincinoase si pierzatoare de suflet.
Dumnezeul Cei vesnic Viu si Mantuitorul nostru nu dispretuieste pe nimeni, caci pentru oaia cea ratacita, le lasa pe celelalte 99, mergand dupa aceea, oriunde s-ar afla, punand-o pe umerii Lui si bucurandu-se de salvarea ei mai mult decat pentru toate celelalte deja puse la adapost. Asa se bucura Mantuitorul Iisus Hristos de toti paganii, de toti catolicii, protestantii, musulmanii, mozaicii si de toti pacatosii care vin la Dreapta Credinta (la Sfanta si Dumnezeiasca Ortodoxie, singura mantuitoare si sfintitoare) cu cainta si sinceritate, oricat de mult ar fi ratacit dramul…
Dupa pilda Sfantului Mare Ierarh Nicolae, a Sfintilor Ierarhi capadocieni, a Sfantului Ioan Maximovici, a Sfantului Ierarh Ignatie Brianceaninov, a Sfantului Ierarh Nicolae Velimirovici etc., misionarul ortodox merge peste tot, in Occident si in orient, propovaduind pilduitor Sfanta Ortodoxie, oriunde in lume. Se inchina la sfintele moaste ale Sfintilor occidentali din primul mileniu, dar niciodata nu se roaga impreuna cu reprezentantii sau adeptii altor spiritualitati. Se roaga pentru ei in rugaciunile particulare, dar niciodata in public, laolalta cu ereticii sau sectarii, pentru a nu legitima cu prezenta si rugaciunea lui falsele spiritualitati.
Asa cum nu ne putem lasa trupul pe mainile unui oarecare amatori nepriceput si iresponsabil, in loc sa ne adresam unui chirurg cu experienta si bun renume, cu atat mai mult nu trebuie sa ne incredintam sufletul unor lupi ecumenisti, imbracati in blana de mieluti iubitori, oricat de iscusita, si „iluminata” le-ar fi vorbirea (si prosper managementul pseudoreligios!), ci numai Pastorului Cei Bun, Care-si pune sufletul pentru oile Sale, ele urmandu-L, fiindca-L cunosc si recunosc vocea fara nici o greseala, printr-o taina negraita si de peste doua milenii nebiruita! Numai in Sfanta Ortodoxie se poate canta cu deplin temei sublima si stravechea cantare din imnografia bisericeasca: „Am vazut lumina cea adevarata, am primit Duhul cel ceresc, am aflat credinta cea adevarata. nedespartitei Sfintei Treimi închinându-ne, ca Aceasta ne-a mantuit pe noi!”

Avem incredere neclintita in cuvantul Mantuitorului nostru Iisus Hristos, caci El va fi cu noi pana la sfarsitul veacurilor si nici portile iadului nu vor putea birui Biserica Sa, nici rapi turma cea mica si netematoare prin harul Sau; numai El ne va putea pazi si pe noi, pacatosii si nevrednici, prin mijlocirile Prea Sfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale tuturor Sfintilor Parintilor nostri, de lupii cei intelegatori si necrutatori, adica fratii cei mincinosi strecurati in randurile credinciosilor, preotilor si arhiereilor dreptmaritori, atata timp cat vom pastra, iubi si lucra cuvintele Sale, slujind neclintit, cu vreme si fara vreme, invataturii si randuielilor statornicite la cele sapte Sfinte Sinoade Ecumenice ale Bisericii dreptslavitoare, Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca. Cine are urechi de auzit sa auda, punand cu adevarat la inima cuvintele Mantuitorului, fiindca sulul vremii se strange tot mai mult, iar candelele noastre launtrice trebuie tinute aprinse. Slava Tatalui si Fiului si Sfantului Duh. Amin.

8 iunie 2009
Prea Sfanta Treime, Sfintii Mucenici Marcian si Nicandru
Ieromonahul Teoclit

Patriarhul Ecumenic Kir Bartolomeu se comporta ca un stapanitor lumesc. Dezlantuie amenintari polemice impotriva arhiereilor care au semnat calduroasa „Marturisire de Credinta impotriva ecumenismului”.

Trimite reprezentanti care inmaneaza din partea sa scrisori cu continut terorizant episcopilor din Biserica Ortodoxa a Greciei care au semnat „Marturisirea de Credinta…”. Sufletul sau este cuprins de intristare pentru acest comportament al episcopilor. Evident, considera semnatura lor ca pe un banner de demascare a planurilor lui eretice. De altfel, insa, invata erezia rugandu-se in comun odata cu un guru, altadata cu alti lideri religiosi ai indigenilor din Amazonia, odata cu papa in Catedrala Patriarhala Sfantul Gheorghe din Fanar si altadata cu alti eretici din „Consiliul Mondial al Bisericilor (adica al eresurilor)”. Patriarhul ecumenic este o continua sminteala.

Provoaca confuzie ortodocsilor prin co-liturghisirile si rugaciunile sale in comun, proclamand indirect, dar clar, ca toate sunt la fel si ca nu exista diferente intre ortodocsi, catolici, protestanti si alti crestini rataciti. In zilele patriarhatului sau, Lumina Credintei a devenit una cu intunericul ereziei. In zilele patriarhatului sau, Biserica Ortodoxa a devenit egala cu cea catolica, cu cea protestanta, cu cea anglicana. Evident, pentru ca in mod constient crede exact ca papa, care a proclamat ca Ortodoxia este erezie. In zilele patriarhatului sau, lupta pentru apararea credintei si pentru pazirea nestirbita a Sfintelor Canoane constituie un „act de nebunie” pus in practica de catre unii crestini ortodocsi botezati, care apara poruncile de Dumnezeu insuflate, dar sunt depasiti pentru secolul XXI al globalizarii si al Noii Ordini a Lucrurilor. In tabara „nebunilor” intra si Mitropoliti, Egumeni ai Sfintelor Manastiri, rasofori, profesori universitari, respectabili clerici, teologi din Educatia Medie, simplul popor al lui Dumnezeu. Acesti „nebuni” care apara cele sfinte si cuvioase ale Bisericii noastre sunt denuntati de catre filo-ecumenistul patriarh ecumenic ca unii care se afla in afara Bisericii. Inima sa si tronul sau au fost clatinate de catre crestinii ortodocsi care pazesc comorile predaniilor Bisericii noastre, pe care ar fi trebuit el insusi sa le pazeasca ca un cap director al Ortodoxiei. Pentru prima data, patriarhul ecumenic se afla intr-o confruntare atat de puternica cu o miscare a credinciosilor, miscare care urmareste sfarsitul dispretuirii Sfintelor Canoane de catre anumiti capi ai Bisericii Ortodoxe. Pentru prima data, patriarhul ecumenic este contestat atat de dinamic de catre fratii crestin-ortodoxe si de majoritatea conservatoare a publicatiilor bisericesti, a Sfintelor Manastiri, teologilor si oamenilor de stiinta. Pentru prima data, patriarhul ecumenic formuleaza „amenintari” la adresa mitropolitilor din Grecia. continuare »

Extras din cartea ECUMENISMUL ÎNCOTRO? O nouă viziune ortodoxă asupra ecumenismului sincretist de Ieromonah Agapit Popovici

Se prea poate sa existe cititori care, ajungând pâna aici, sa se intrebe: Oare chiar asa sa fie? Oare ecumenismul sa slujeasca politica de globalizare si de satanizare a lumii?

Intr-un fel, intrebarile sunt justificate, de vreme ce expunerea noastra incearca sa arate cum ecumenismul surpa Biserica, indemnându-i pe crestini catre sincretism religios si satanism. De aceea, ne-am gândit ca este potrivit sa amintim si o parte dintre efectele nefaste pe care ecumenismul le-a produs in rândul ortodocsilor si nu numai.

Toti ecumenistii nostri se jura ca apara ortodoxia. Noi nu contestam marturisirea lor. Ii intrebam totusi, cum explica actiunile antiortodoxe de mai jos?

– cenzurarea, in secret, a cartilor de cult;
– cenzurarea literaturii teologice prin eliminarea scrierilor care demasca erezia ecumenista;
– punerea in circulatie de literatura teologica pro-ecumenista;
– interdictia pusa preotilor si calugarilor de a publica lucrari cu caracter antiecumenic;
– incercarea de a controla tiparirea de carte religioasa cu scopul de a evita publicarea de carti ortodoxe defavorabile orientarii ecumeniste;
– minimalizarea studiilor de apologetica si indrumari misionare si inlocuirea lor cu studii de promovare a ecumenismului;
– politizarea cursurilor de indrumare preoteasca;
– intimidarea si amenintarea cu demiterea si caterisirea preotilor antiecumenisti;
– intimidarea si amenintarea cu excluderea din monahism a monahilor antiecumenisti. Desigur, afirmatiile noastre pot fi contestate. Cu atât mai mult cu cât masurile de intimidare si represalii pot fi acoperite de masuri disciplinare. Sau altfel spus, marturisirea de credinta ortodoxa si avertizarile asupra ereziei ecumeniste au ajuns sa fie socotite acte de indisciplina.

Ce argument pot aduce ecumenistii? Ei pot veni cu argumentul ca s-au incalcat hotarârile Sf. Sinod. Noi insa, ne intrebam: De când a ajuns Sf. Sinod sa condamne pentru marturisirea de credinta ortodoxa?

Daca am fost atenti la marturiile istorice, intelegem ca membrii Sfântului Sinod nu sunt infailibili, mai ales atunci când sunt preocupati de politica si avantaje materiale.

Se cuvine inca o precizare, in general, hotarârile luate de Sf. Sinod pot fi justificate canonic; ceea ce nu se justifica in cazul nostru este modul de aplicare.

Dintre actiunile antiortodoxe amintite mai sus, cea mai grava ni se pare aceea de cenzurare a cartilor de cult si a altor scrieri duhovnicesti, in spiritul celor hotarâte la dialogul teologic oficial cu reprezentantii cultului mozaic, New York, 1972.

Referitor la cenzura se constata:

1. Eliminarea Rânduielii de primire la ortodoxie a celor de alte credinte.

– Molitfelnic, Editura Istitutului Biblic si de Misiune a Bisericii Ortodoxe   Române, (EIBMBOR), 1992, ISBN 937-9130-11-9 – este corect.
– Molitfelnic, EIBMBOR, 1998, ISBN 973-9130-97-6 – este cenzurat.

2. Modificarea troparului invierii, glas I, prin eliminarea cuvântului iudei.
– Vecernierul, EIBMBOR, 1974, editia a II-a – este cenzurat.
– Vecernierul, Ed. Partener, Galati, 2002, ISBN 973-85743-2-3 – este cenzurat.
– Ceaslov, EIBMBOR, Bucuresti, 1992, ISBN 973-9130-11-9.
– Ceaslov, EIBMBOR, Bucuresti, 1993, dupa editia din 1973.
– Catavasier, Ed. MMB, Iasi, 2000, ISBN 973-9272-97-5.
– Catavasier, Ed. IBMBOR, Timisoara, 1995.

3. Eliminarea completa a mai multor strofe din Prohodul Domnului.

4. Modificarea referintelor la evrei:

– Proloagele, vol. I, Ed. Bunavestire, fara an, la luna octombrie, ziua 11. Merita ca cercetarile sa fie extinse.

In continuare, vom prezenta câteva dintre urmarile nefaste ale implicarii ortodocsilor in miscarea ecumenica:

– influentarea unor ierarhi, iar prin ei influentarea deciziilor din Bisericile locale;
– influentarea preotilor prin ierarhi;
– influentarea profesorilor de teologie si prin ei a invatamântului teologic;¹⁸⁴
– efectuarea de studii teologice in universitati si institutii catolice si protestante;
– organizarea de asa-zise rugaciuni comune, cu incalcarea flagranta a prevederilor sfintelor canoane;¹⁸⁵
– eliminarea studiilor apologetice si misionare si inlocuirea lor cu studii despre ecumenism;¹⁸⁶
– modificari in cult in numele deschiderii catre dialog;
– relativizarea invataturii de credinta,¹⁸⁷
– politizarea structurilor administrative ale Bisericii.¹⁸⁸

In concluzia celor de mai sus, spunem ca se urmareste:

– crearea de brese in sinoadele locale intre ierarhii ecumenisti si cei neecumenisti;
– imixtiunile politicului in treburile interne ale Bisericii;
– crearea de brese in invatamântul teologic prin abaterea de la traditia ortodoxa in favoarea invataturilor eterodoxe;
– incurajarea sincretismului religios;
– minimalizarea principiilor moralei crestine in numele drepturilor omului.

In incheierea acestui capitol, mai aducem un exemplu luat din Invatatura de credinta crestina ortodoxa, Ed. Sfintei Arhiepiscopii a Bucurestilor, Bucuresti, 1952.

In raspunsul la intrebarea 228, gasim scoasa in evidenta deviza francmasoneriei: fraternitate, egalitate, libertate si dreptate.¹⁸⁹

Credem ca aceasta deviza nu-si avea in nici un caz locul in Invatatura de credinta.

184. Pr. Prof. Ion Bria, Teologia ortodoxa in România contemporana, ed. Trinitas, Iasi, 2003, p. 41, 61. 105
185. Ibidem, p. 13.
186. Ibidem, p. 89.
187. Ibidem, p. 92.
188. Ibidem, p. 105, 131.
189. Acelasi text este reprodus si in editia publicata de Editura Trinitas, la Iasi in 1999, cu titlul Credinta ortodoxa, ISBN 973-97478-7-6. A se compara cu deviza libertate – egalitate – fraternitate citata de Radu Comanescu si Emilian M. Dobrescu, Francmasoneria. O noua viziune asupra istoriei lumii civilizate, vol. I. 1991, p. 101.

Preafericite Parinte si Stapane,

Sunteti cunoscut pe plan panortodox pentru profundul Vostru atasament fata de suprema si de catre Apostoli predanisita noua institutie a sinodalitatii in conducerea Preasfintei noastre Biserici Ortodoxe Universale Nedespartite, institutie pe care ati si aparat-o in timpul mult-daruitei Voastre slujiri arhieresti cu bun curaj si intru multa cunostinta.
Standu-ne inainte atat apropiata intrunire ordinara a Sfantului Corp al Respectabilei Ierarhii a Preasfintei noastre Biserici la inceputul lunii octombrie, cat si intrunirea din Cipru a Comisiei Mixte Internationale pentru Dialogul Teologic dintre ortodocsi si romano-catolici cu tema „Rolul episcopului Romei in comuniunea Bisericilor din primul mileniu”, cuget smerit ca este necesar ca tema sa se dezbata teologic de catre Respectabila Ierarhie a Preasfintei noastre Biserici si sa se formuleze o pozitie si o exprimare clara din partea acestui Sfant Corp, asa incat Inaltpreasfintitul nostru reprezentant, Mitropolitul Hrisostomos de Messinia, care se distinge prin pregatirea sa teologica, larga eruditie si dreapta judecata, sa fie intarit pentru redactarea finala a textului comun al intrunirii internationale in discutie.
Este un adevar istoric imbatabil ca niciodata Biserica in primul mileniu nu a recunoscut episcopului Romei vreun primat de autoritate si de jurisdictie pe plan universal. Autoritatea suprema in Biserica din intreaga lume a fost exercitata intotdeauna doar de catre Sinoadele Ecumenice.
Conform acestora Preasfanta noastra Biserica nu accepta primatul papal dupa cum a fost inteles si interpretat de catre Conciliul I Vatican, care a proclamat pe episcopul Romei drept – chipurile – «interpret infailibil» al constiintei Bisericii cu posibilitatea de a se opune chiar si hotararilor unui Sinod Ecumenic, sfeterisindu-se tot asa cu „infailibilitatea sa” consfintita dogmatic si de catre Conciliul II Vatican si cu primatul jurisdictional revendicat peste intreaga Biserica, in mod arbitrar, antiscripturistic si anticanonic ia locul de-viata-Facatorului si Preasfantului Duh al Adevarului in trupul Bisericii, anuland astfel urbi et orbi institutia sinodala predata de Sfintii Apostoli ai Bisericii, dar si insasi prezenta si lucrarea Sfantului Duh in Ea.
Prearespectabilul patriarh ecumenic de Constantinopol – Noua Roma, Sanctitatea Sa Kiriou Kir Bartolomeu pe 1 octombrie 1997, din catedra oficiala a Universitatii Aristotelice din Tesalonic, vorbind despre erezia Filioque a declarat referitor la tema in dezbatere a Comisiei Mixte Internationale urmatoarele: „... Doar doua cuvinte rastoarna intregul edificiu al lumii, justificand infailibilitatea si autoritatea unui singur om pe pamant. Sentimentul libertatii cu care Hristos ne-a eliberat, nu permite Bisericii Ortodoxe Rasaritene sa accepte totala Ei supunere fata de vointa unui singur om, de aceea neaga justetea acestor doua cuvinte, deasupra carora acest singur om incearca sa-si intemeieze autoritatea” (Vol. «ΕΠΕΣΚΕΨΑΤΟ ΥΜΑΣ», Vizitele Patriarhale in Co-capitala, 1997-1999-2000, Ed. Sfintei Mitropolii de Tesalonic 2000, p. 275).

In cadrul intrunirii Comisiei Mixte Internationale va trebui cu siguranta sa se expuna patogeniile romano-catolicismului si in special inexistentul „oficiu petrin” al episcopului Romei, dovezile false si nelegitime asupra lui (donatiile pseudo-constantiniene, dispozitiile pseudo-isidoriene, pseudo-clementinele s.a.), asa-zisele marturii despre dreptul la apel (ekkliton) a episcopilor Bisericii catre Scaunul roman si asa-zisele marturii despre autoritatea romana in chestiunile credintei si interpretarii Scripturilor.
Avand in vedere ca potrivit memoriului din 13 ianuarie 2005, semnat de catre fericitul intru adormire predecesor al Vostru, Arhiepiscopul Atenei si a toata Grecia Kir Hristodulos, si de co-presedintele din partea ortodocsilor al Comisiei Mixte Internationale de Dialog, Inalt Preasfintitul Mitropolit Ioan de Pergam, Preasfanta noastra Biserica a proclamat clar prin Hotararea Permanentei Sfantului Ei Sinod din 12 ianuarie 2005 ca:
„1. …Uniatia (greco-catolicismul) constituie o abatere ecleziastica, dogmatica si nomocanonica, o violenta rapire si despartire a credinciosilor de Biserica-Mama Ortodoxa, iar de aici reiese ca numaidecat ea trebuie osandita si desfiintata.
2. In ceea ce priveste tema dialogului, Biserica Greciei cugeta ca trebuie in mod obligatoriu sa se continue dezbaterea asupra temei uniatiei, care nicidecum nu a fost epuizata, dat fiind ca ea continua inca sa existe si sa actioneze in dauna Ortodoxiei. Aceasta dezbatere, spre usurarea demersului dialogului, poate sa fie continuata in cadrul eclesiologiei sub prisma primatului”, si este necesar ca tema amintita sa fie dezbatuta pornindu-se  si de la alegerea, hirotonia si instalarea doar cu trei zile inainte in Atena a noului episcop greco-catolic de Karakovia, domnul Dimitrios Salahas.
Incheind cererea (mea) catre Preafericirea Voastra, semnez plin de  buna incredintare.

+ SERAFIM de Pireu

(primit via Ortodoxia GoogleGroup, traducere din limba greaca de ierom. Fotie, sursa: romfea.gr)

Pe site-ul Tribuna.ro am gasit urmatoarele:

Corpul neinsufletit al edilului sef al Mediasului va ajunge joi la Medias. Slujba de inmormantare va fi oficiata de de Inalt Prea Sfintia Sa Mitropolitul Ardealului, Laurentiu Streza si Preot Protopop, Reinhard Guib, Episcop Vicar al Bisericii Evanghelice alaturi de un sobor de preoti.

Speram ca reprezentantii Patriarhiei Romane sa ia masurile necesare pentru a se respecta Sfintele Canoane(can. 10, 11, 45, 65 ale Sfintilor Apostoli, can. 6, 9, 32 de la Laodiceea), care interzic rugaciunea in comun cu ereticii. De altfel, ca si cum Sfintele Canoane nu ar fi fost suficiente ca indreptare pentru randuiala Bisericii, insusi Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Romane a stabilit ca orice slujba cu cei de alta religie este interzisa, atat pentru participarea mirenilor la ea, dar mai ales pentru clerici, care vor fi pedepsiti cu caterisirea in urma acestei tradari de credinta.

Rugam ca cititorii acestui blog sa ne semnaleze de fiecare data cand aud de astfel de cazuri, pentru a le face cunoscute din timp si sa nu mai asistam la evenimente uracioase cum au fost gestul de trista amintire a mitropolitului Corneanu si slujirea impreuna cu greco-catolicii a episcopului Sofronie Drancec. SA NU FIE!

Alte rataciri: Episcopia Greco-Catolică de Oradea atacă Bisericile ortodoxe din Bihor

Scrisoarea Mitropolitului Andrei de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa către Arhiepiscopul Atenei despre dialogul cu catolicii

Mitropolitul Andrei de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa a trimis o scrisoare către PF Ieronim, Arhiepiscopul Atenei şi a toată Elada, cu pretextul întâlnirii Comisiei Mixte de Dialog între ortodocşi şi romano-catolici din octombrie, în Cipru.

În scrisoarea sa Mitropolitul Andrei de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa exprimă către Arhiepiscopul Ieronim câteva nelinişti în legătură cu dialogul şi insistă asupra faptului că respectabila Ierarhie trebuie să fie informată cât mai curând asupra acestei întâlniri.

Scrisoarea:

„Preafericite Sfinte Preşedinte,

Dintr-o sursă autorizată am fost informat că la întrunirea Comisiilor „Dialogului” dintre Biserica Ortodoxă şi romano-catolici, care va avea loc în Cipru în apropiata lună octombrie, se va dezbate tema primatului şi a infailibilităţii papei. În mod deosebit, în ceea ce priveşte primatul, voci insistente spun că ortodocşii trebuie să accepte primatul papei ca „primat de onoare”, precum şi era în realitate înainte ca romano-catolicii să se despartă de Biserică.

Însă, cu toate acestea, papa va continua să îl considere ca „primat de autoritate (jurisdicţional)”. Atunci ce se va întâmpla? Va exista oare vreun inadmisibil compromis? Personal îmi este cu totul imposibil să accept aşa ceva.

Şi cu vestita „infailibilitate” ce se va întâmpla? În legătura cu aceasta, Preafericite, eu aşa cuget:

a) Aduceţi la cunoştinţă respectabilei Ierarhii persoanele care vor alcătui Comisia ortodoxă de „Dialog”, ca nu cumva să păţim vreo nouă umilinţă ca cea pe care am suferit-o cu câţiva ani în urmă la Balamand(n.n. cand s-au recunoscut “tainele” catolicilor).

b) Aduceţi la cunoştinţă dacă membrilor Comisiei s-a trasat linia directoare corect-ortodoxă, asupra căreia trebuie să rămână neclintiţi.

Informarea respectabilei Ierarhii trebuie să se facă fără întârziere, cel mai rapid posibil şi odată cu începerea lucrărilor Sfântului Sinod.

Evenimentele se derulează cu rapiditate. Neliniştea clerului şi a poporului creşte pe zi ce trece. Vă rog călduros să nu rămânem inactivi. „Vremurile nu stau pe loc”. Avem o mare responsabilitate înaintea lui Dumnezeu şi înaintea Sfintei noastre Biserici.

Închei cu acestea, cel mai mic frate în Hristos,
Andrei, Mitropolit de Driinoupoli, Pogoniani şi Koniţa”

(traducere din neogreacă: ieromonahul Fotie; sursa: romfea.gr)

(ideologiile şi practicile Noilor Mişcări Religioase sunt şarlatanii demonice şi teroare fatală)

Astăzi ca nici odată, din cauza vidului duhovnicesc şi a lipsei educaţiei morale, omul a devenit foarte vulnerabil în faţa avalanşei forţelor devastatoarea ale răului, care iau noi şi noi forme. Îşi desfăşoară nestingherit activitatea (susţinute de către organizaţii străine şi chiar din interiorul ţării), diverse mişcări oculte, ezoterice, „terapeutice” şi chiar satanice. Mass media abundă de informaţii despre „vrăciuitori”, extrasenşi, astrologi (horoscoape), ghicitori, care îmbie oamenii despiritualizaţi şi confuzi să muşte din nada „miracolului” ocultismului modern. Omul de azi nu vede pericolul acestora, crezând că sunt un hobbi inofensiv sau că îşi vor rezolva uşor şi eficient, cu o „pastilă miraculoasă”, problemele spirituale, crizele morale şi de identitate. Dar realitatea arată că aceste practici păgâne au drept consecinţă pustiirea sufletului, suferinţe morale şi fizice, pierderea sensului vieţii, chiar îndrăcire şi osândă veşnică.

Nu doreşte omul de azi să înţeleagă că Biserica are toate cele necesare penrtu satisfacerea necesităţilor duhovniceşti şi sufleteşti ale omului şi pentru desăvârşirea lui moral-duhovnicească. Chiar uneori aceştia se comportă „ca duşmani ai crucii lui Hristos” (Flp.3,18) şi ai Bisericii Lui. „Căci va veni o vreme – ne spune Sf.Ap. Pavel – când nu vor mai suferi învăţătura sănătoasă, ci – dornici să-şi desfăteze auzul – îşi vor grămădi învăţători după poftele lor, şi îşi vor întoarce auzul de la adevăr şi se vor abate către basme” (II Tim.4,3-4), ascultând de „duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor” (I Tim.4,1)

Practica şi Ideologia religiosă sau pseudo-religioasă a acestor noi mişcări religioase (NMR) sincretiste este terorismul spiritual contemporan, care ucide anual milioane de oameni. Omul este liber să-şi piardă sufletul, adică mântuirea (posibilitatea înveşnicirii fericite alături de Dumnezeu), prin modul de vieţuire contrar legilor fireşti ale naturii umane şi ale poruncilor dumnezeieşti, adică prin păcate, vicii şi perversiuni personale şi sociale. Şi toate acestea au ca substrat ideologii filosofice sau religioase, născocite de mintea umană virusată de microbii necredinţei şi ai păcatului, „necesare” pentru amorţirea conştiinţei, căci conştiinţa (pusă de Dumnezeu în om) condamnă nemilos orice abatere şi aberaţie umană…

Îmi aduc aminte de un coleg de facultate (la USM, fac.de fizică), care învăţa foarte bine, dar care era pătruns de un vid spiritual pronunţat, ca rezulat al ateizării forţate a părinţilor lui încă de regimul dictatorial comunist din trecut. Acesta, la un moment dat, probabil în disperare de cauză sau poate şi din dorinţă de slavă deşartă, a rezolvat „nodul gordian” al necredinţei lui în felul următor: a „elaborat” un sistem filozofic propriu, în care încerca să dezlege problema apariţiei Universului şi a omului (evident, fără Dumnezeu), după care a întrebat satisfăcut: „Ei, cum vă pare teoria mea?!”…

Dacă acest coleg ingenios (dar văduvit de bucuria de a fi creştin adevărat) ar mai fi avut şi putere mare de convingere, cine ştie, poate ar fi ajuns acum vreun guru sau lider „harismatic” a vreunei NMR sau sectă modernă.

Alt coleg, la fel de capabil ca şi primul, n-a mai aşteptat să-şi elaboreze propria concepţie religioasă, ci din prima a înghiţit nada sectelor de factură orientală, căzând în plasa krişnaiţilor…

Dar câţi oameni capabili, chiar cu studii superioare, se molipsesc de mitul supraomului lui Nietziche (omul pus în locul lui Dumnezeu – sic!), de lumea virtuală şi agresivă a calculatorului (unde totul şi toţi sunt de prisos în afară de mine) sau de conştiinţa acumulării (sociologia sec.XXI), etc., care sunt „pseudo-religii” fatale pentru om. Majoritatea, însă, pur şi simplu rămân pe mai departe indifirenţi din punct de vedere religios – „reci” şi „căldicei”, cum spune Hristos în cartea Apocalipsei (3,12?), care vor fi vărsaţi din Împărăţie. Din când în când mai cade câte unul în plasa NMR, în dependenţă de turnura vieţii fiecăruia: necaz, decepţie, deznădejde sau chiar se „vinde” pentru 30 de arginţi diverselor concepţii şi pseudo-religii la comanda şefului de la serviciu, aşa cum s-a întâmplat la şcoala-orfelinat „Orfeu” din Chişinău, ameţiţi de ideologia societăţii antropozofice, etc.

Omul a pierdut controlul asupra sa; milioane de oameni au început să caute limanul sau liniştirea (din cauza sentimentelor de nelinişte şi frică). Dar în loc să vină la Hristos, care a spus: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi” (Mt.11,28), unii se încred în psihanaliză, alţii în şamanism, alţii merg în sectă, alţii în ufologie (credinţa în extratereştri), alţii în spiritism, vrăjitorie sau satanism, alţii se sinucid…

Ultimul grad de depravare umană ar fi ca fiecare om să-şi aibă noua sa mişcare religioasă (NMR, „SRL-ul religios” propriu) sau secta totalitară proprie. Fiecare s-ar strădui să-şi convertească vecinul, „asigurându-l” că numai la el este unica posibilitate de salvare… Aşa grozăvie este posibilă, dacă ne gândim că fiecare om este ispitit de către un diavol vilean şi dezbinător/sectar (deviza diavolului: „dezbină şi domină”). Acest frig egocentric este expresia Iadului cel mai de jos, adică înstrăinarea (individualizarea) totală a omului –  ruperea legăturii totale între oameni şi a omului de Dumnezeu.

Opusul acestei stări catastrofale este comuniunea tuturor în Biserica întemeiată de Hristos-Dumnezeu (pe care porţile iadului, adică sectele şi NMR, nu o vor birui; vezi Matei 16,18); legătura iubirii agapice a tuturor cu Dumnezeu şi a oamenilor între ei prin intermediul harului divin. „Este un Domn, o credinţă, un botez” (Ef.4,5), o unică şansă de salvare înainte de Judecata de Apoi, anunţată demult în Sfintele Evanghelii. Umanitatea va pieri nu în rezultatul unei catastrofe universale, ci catastrofa universală va fi provocată de fărădelegile umanităţii.

Omul a vrut să stăpânească pământul şi chiar întregul univers, să ajungă în vârful piramidei creaţiei. A urcat cât a putut; soarta omenirii ni s-a dat în mâinile noastre. Dar de ce ne ascundem, de ce uităm că această poziţie are două direcţii: sau în sus, spre cer, sau în jos, în prăpastie…

sursa : Curierul ortodox

După disparitia dictaturii comuniste, Biserica si neamul au de înfruntat alti doi dusmani, mult mai vicleni si mai periculosi pentru sufletul nostru:
– societatea civila de import (inspirată si finantată din exterior, ca si comunismul) si
– ecumenismul inchizitional, dar cu fată umană (deci tot ca si comunismul).
Când Engels a trimis la tipar cartea „Manifestul Partidului Comunist” (scrisă împreună cu Marx), a avut un dialog cu prietenii si atunci a concluzionat cam asa: tendinta omului este de a fi egoist si de aceea realizarea proprietătii comune va duce la un dezastru. A intuit deci utopia si dezastrul (numai în ultima clipă), însă orgoliul, teama de a nu-si strica imaginea care deja se formase despre el, nu l-a lăsat să mai dea înapoi. Asa este si cu ecumenismul: toate sectele si bisericile crestine au interesele lor, egoismele lor, care nu se vor împăca niciodată cu o teologie comună, care nu mai e a lor, ele pierzându-si astfel identitatea. În plus, au si interese (egoisme) materiale la care nu vor să renunte. Bisericile neortodoxe nu vor cere niciodată „restitutio in integrum” a credintei si dragostei dintâi, ci restituirea doar a clădirilor, a patrimoniului material.
Dragostea pentru interes este mult mai mare decât interesul pentru dragoste! Si asa a fost de-a cursul întregii istorii. Oare n-am învătat nimic din istorie?! Apoi, dacă ecumenismul a ajuns să-i dezbine pe ortodocsi, pe cei dreptcredinciosi, de ce mai continuati?! Oare până când veti mai mângâia obrazul lui Arie!? Căci nu faceti decât să grăbiti împlinirea proorociilor privind răcirea credintei. Dacă-i iubim pe sectanti, atunci să le spunem adevărul, căci adevărul îi va face liberi, iar iubirea fără adevăr este falsă.
Se spune că se discută cu celelalte biserici crestine doar cele ce ne unesc, nu si cele ce ne despart. Or, dacă avem ceva ce ne uneste, aceea e temelia Hristos. Biserica ce s-a construit pe aceasta Temelie de către alte minorităti crestine sau secte este din paie si nu trece proba focului (Duhului Sfânt). De aceea nu avem ce dialoga (negocia!) cu alte biserici. Iar dacă temelia comună e Hristos, să dialogăm (negociem!) cu Hristos, să ne rugăm la Hristos pentru ei. Nu-i judecăm noi, nu-i trimitem în iad, nu facem jihad, ci, din contra, ne rugăm la Domnul Hristos să-i mântuiască si pe ei.
Se fac multe lucruri bune în Biserică, dar dacă nu se fac si cele ce ne mentin credinta curată, ci ecumenicizăm totul… În acest sens, noi, ortodocsii de rând, oile, ne simtim părăsiti de păstori. Facultătile scot pe bandă rulantă sute si mii de teologi (ecumenisti), dar nu există o preocupare serioasă pentru a forma duhovnici, de care avem atâta nevoie. Intelectualii crestini, asociatiile ortodoxe, marii duhovnici chiar, si toti cei care-si înmultesc talantii, simt că, desi există bunăvointă, nu există timp pentru noi. Nu ne bagă nimeni în seamă. Numai când gresim! Sau când suntem prea critici! Atunci toti îsi fac timp pentru noi! Când vedem că păstorii nostri dialoghează permanent cu toti ereticii si politicienii, dar de noi nu se interesează decât când gresim, devenim gelosi, asemenea fratelui rămas acasă (fratele fiului risipitor). Si n-ar fi nimic dacă fii risipitori (ereticii) s-ar întoarce acasă. Dar nici vorbă de asa ceva. Ei preferă roscovele spirituale din UE si SUA. În majoritatea cazurilor, revenirea unora la ortodoxie se datorează sfintilor, bunilor duhovnici si oilor cuvântătoare, nu ecumenistilor. Dacă dialogul ecumenic trebuie continuat (Ortodoxia fiind o sansă pentru viitorul Europei, dar si pentru a forma un front comun în fata globalizării), atunci să o facă preotii si ierarhii români aflati peste granite si o comisie specializată din tară. Nu toti ierarhii, nu tot clerul, nu toti credinciosii. Suntem toleranti, ospitalieri, dar nu ne amestecăm, nu slujim împreună până nu avem aceeasi credintă, cea dreaptă.
Si sfintii închisorilor se simt părăsiti sub ecumenism, cum au fost si sub comunism. Sunt ignorati pentru că, multi dintre ei, au fost legionari (patrioti, iubitori de neam)! Pentru ei nu se fac pogorăminte cum se fac pentru eretici. Căci ecumenismul respectă corectitudinea politică, transformând-o în corectitudine teologică, în ideologie teologică, dacă se poate spune asa ceva. Cu alte cuvinte, Biserica nu face politica sa, dar face politica altora.

Ecumenismul este deci o ideologie utopică, are si un limbaj de lemn (nu este ierarh numit în ultimii 15ani care să nu declare în cuvântul de înscăunare că va face totul pentru întărirea ecumenismului!), îi adună ca un magnet pe toti yesmanii (oportunistii, caprele) si îi manipulează pe putincredinciosi într-o directie evident (!) nefirească. Hotărârii Sf. Sinod de a urma calea ecumenismului îi lipseste ecumenicitatea (sic!), adică nu are consensul întregii Biserici – Trupul lui Hristos (sinod, cler si popor dreptcredincios). Putem repeta cuvintele lui Mircea Vulcănescu (cel ce a spus “Să nu ne răzbunati”) de acum 60 de ani: „Încă o dată minunata îndărătnicie a credinciosilor ortodocsi întru păstrarea „comorii de mult pret” se dovedeste a fi un formidabil răspuns lumescului ,,duh al înnoirilor”. Căci: „chiar dacă noi însine sau înger din cer ar binevesti peste ceea ce am binevestit vouă, anatema să fie!”” (Gal. I, 8 )”.
Când papa s-a convins că ecumenismul a luat-o pe un drum fără întoarcere (chiar făcut cu forta, inchizitional), a numit biserica catolică ca fiind singura biserică adevărată, dând astfel drumului înfundat al ecumenismului si un punct final: papa de la Roma! Apoi trimite Opus Dei în România (oficial, căci practic era aici de mult). Probabil vor un papă ortodox! Nu slav, nu grec, ci latin, adică român si… controlat de Opus Dei (Apropo… cei care iau măsuri împotriva antiecumenistilor sunt posibili colaboratori ai Opus Dei sau… membri). Se crede probabil că un papă ortodox infailibil ar revigora credinta în Occident si, în acelasi timp, Biserica Catolică ar câstiga o parte din Ortodoxie (eficient, nu?). Desigur, vor promite că vor renunta apoi la erezia infailibilitătii, la Filioque si la celelalte, dar “traditia” lor este de a nu-si tine promisiunile în întregime. Dacă iubeste Ortodoxia, atunci orice papă poate schimba macazul fără probleme, că este infailibil! [În Biserica Catolică papa este vicarul (înlocuitorul) pe pământ al Fiului (Hristos) din cer. Iar dacă Duhul Adevărului purcede si de la Fiul (Filioque), adică purcede si de la papa (!) – înlocuitorul Fiului, atunci papa este infailibil, tot ce spune el este adevărat, căci este de la Duhul Adevărului. Erezia Filioque a erodat fundamentele Bisericii Catolice timp de un mileniu si jumătate de la formularea ei si până la proclamarea infailibilitătii papei (1870), indulgentele, inchizitia, primatul papal si multe alte erori fiind urmarea materializării aceluiasi Filioque. Asa cum Cuvântul lui Dumnezeu s-a făcut Trup, prin Nasterea lui Hristos, tot asa Eroarea s-a făcut trup, s-a materializat deplin în 1870, prin papa – infailibilul, vicarul lui Hristos].
Se mai poate face totusi ceva? De curând Părintele Iustin Pârvu s-a întâlnit cu PF Daniel. Poate se vor mai întâlni si alti mari duhovnici cu Patriarhul nostru. Speranta noastră este ca aceste întâlniri să nu fie asemenea celei dintre Moise si Faraon, ci aceleia dintre Sfântul Francisc de Assisi si papa (poate nu întâmplător Părintele Arsenie a pictat si un sfânt catolic – Francisc de Assisi – la Biserica Drăgănescu!), adică sperăm să fie ascultati si duhovnicii nostri asa cum sunt ascultati reprezentantii altor culte si cum sunt ascultati politicienii. Cum ne vom da seama dacă au fost ascultati? Simplu. Biserica Ortodoxă Română (ierarhii în primul rând, dar si cler, mireni) va renunta la ecumenismul agresiv si îsi va asuma trecutul său colaborationist. Poporul îi va ierta deoarece Biserica a fost victimă, nu călău. Dacă nu, politicienii vor controla permanent viata eclezială prin dosarele CNSAS si prin mass media, urmarea fiind persecutia antiecumenistilor, subminarea valorilor traditionale (Sfânta Traditie, învătăturile Sfintilor Părinti) si relativizarea credintei, pentru ca România să corespundă cerintelor iluministe ale UE si ale globalizării. Adică: răcirea credintei si, într-un final, apostazia. Cine îsi asumă acest risc (pentru el si pentru păstoritii lui), de fapt, nici nu este credincios, ci doar un ideolog teolog care-si doreste scaunul mai mult decât crucea si decât mântuirea, asemenea lui Lucifer!

( de Ioan Cismileanu, extras din revista

“Porunca Iubirii”, nr.1/2008 )

Părintele Serafim Badila

Readucem în actualitate, cuvântul ţinut pelerinilor de părintele Serafim Badila de la Mănăstirea Căşiel, jud. Cluj, pe data de 25 august 2007, alături de îndemnul părintelui Seraphim Rose: “Nu trebuie să aşteptăm nimic altceva decât să fim răstigniţi”.

“Dracul, cu Antihrist si cu slugile lui sunt aproape de punctul final de activitate in tara aceasta.

Si culmea, acuma, in Sibiu, in prima perioada din septembrie(nn. anul 2007), va fi o adunare ecumenista si parintele Arsenie de la Prislop (Boca) spunea ca Sibiul va fi ultima reduta si si aceea va fi cucerita.

Deci, dragii mei, nu-i gluma, dragii mei. Din Sfantul Munte Athos ni s-a transmis sa zicem fiecare dintre noi de 40 de ori „Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu miluieste-ne pe noi.” Ca sa ne ajute Maica Domnului, ca suntem in mare primejdie, ne pierdem ortodoxia, dragii mei. Dintre ierarhi mai sunt de-ai lui Dumnezeu, care vor sa se mantuiasca, dar sunt tot mai putinei, dragii mei. O fost persecutia impotriva Bisericii, cea ateista, comunista, si avem (ama avut atunci) vreo sapte mitropoliti, vreo doisprezece episcopi (marturisitori, n. mea) si cateva sute de preoti (chiar mai multi, n.mea). Acum nu stiu cati suntem gata sa stam in fata pustii si a gloantelor, pentru dreapta credinta, dragii mei.

E dezastru, dragii mei! Canoanele Sfintilor Parinti nu dau voie sa te duci la sectari sa stai cu ei, la adunarea lor. Sase ani este oprirea de la impartasanie daca tu te-ai dus acolo. „Pai da, parinte, dar acolo s-a cantat la Dumnezeu“. Nu-i voie! E preacurvie sufleteasca, dragii mei. Opresc sa te aduni cu ei, sa te rogi cu ei, canoanele Sfintilor Parinti! Si uite, acuma se aduna la Sibiu. Toti ecumenistii… Parintele Dumitru Staniloae spune ca „ecumenismul este produsul masoneriei“. Iar parintele Arsenie Boca zice ca „ecumenismul este erezia ereziilor, cozile de topor ale Apusului. Nimic nu cade din Biserica, numai putregaiul! Inapoi la canoanele Sfintilor Parinti, la Sinoadele Ecumenice. Altfel, la iad cu arheirei, cu preoti cu tot.” Fereasca Dumnezeu! Acesta-i cuvantul pr. Arsenie Boca. Si Sf. Ioan Iacob scrie acolo, undeva ca: „sustin, cei care sunt ecumenisti, ca is ruginite canoanele de vechimea lor, nu mai sunt bune acuma, la vremurile noastre si la oamenii din timpurile noastre“. E nebunie, dragii mei. Pai ce au hotarat Sfintii Parinti este valabil pana la sfarsitul veacurilor.

Sfantul Ioan Maximovici spune ca „anatema sa fie pe cel care vorbeste si sustine teoria ramurilor!” Ce-i cu teoria ramurilor? Ecumenistii astia care zic ca toti avem un Dumnezeu, toti ne rugam la acelasi Dumnezeu, acesti eretici sustin ca, asa cum un copac are mai multe ramuri, asa si toate credintele care sunt pe pamant trebuie sa se uneasca, ca sa fie una. Pe una din cartile pr. Babut am vazut desenat copacul, iar pe prima ramura scrie 1054, cand s-a despartit de la Biserica Una catolicii. Si ramura aceasta este…USCATA! Alta, si alta, si alta, toate sunt uscate. Nu poti sa ai mantuire in aceste alte credinte. Singura este ortodoxia, care este dreapta credinta si al carui varf e verde. Asa este reprezentat copacul, dragii mei. Deci atunci ce trebuie sa facem noi? Noi nu trebuie sa ne unim cu ei! Noi nu avem nimic de scos din dogmele Sfintilor Parinti si din canoanele lor. Avem tot ce ne trebuie pentru mantuire! Ei trebuie sa recunoasca ca sunt eretici, si nu pot avea mantuire, numai daca se leapada de ereziile lor si trec la credinta ortodoxa. Doresc sa o cunoasca? Sa primeasca botezul crestin-ortodox, sa invete tot si in felul asta ne putem noi uni. Deci nu exista unire din partea noastra. Unirea nu o fac ierarhii ecumenisti care sunt eretici. Unirea este lucrarea Duhului Sfant, dragii mei, nu a ierarhilor eretici. Si acuma la Sibiu se strang.

Si poate ca va fi, asa cum se zice de catre unii, o scindare. Adica unii tin cu traditia Bisericii ortodoxe si vor sa se mantuiasca, si cred ca sunt, are Dumnezeu destui, si altii vor sa placa oamenilor vremurilor noastre, masonilor, sa fie in prietenie cu ei, in pace cu ei, ca sa stea linistit in scaun. Si atunci va fi scindare.

Si dupa aceasta – spun unii eu transmit ce am auzit – va urma persecutia. Nu vreau sa fac panica, dar spun ce am auzit. Va urma persecutie. Ca au mai fost persecutii impotriva crestinilor. Persecutia romana, in consta ea? Cine era crestin in Imperiul Roman nu avea dreptul sa aiba functie in aparatul de stat. Unu – jos din functie daca esti crestin; doi – i se lua averea daca mai insista in credinta lui; trei – era pus la munca fortata, in mina sau alte locuri; patru – nu putea sa faca fata la norma, la inchisoare, in foame, in sete, in chinuri; cinci – mucenicia. La sarbatorile paganesti mari erau adunati toti ca sa vada cum era dat drumul la fiarele salbatice si cum ii omoara pe crestini. Deci aceasta era persecutia romana in primele veacuri. Si va urma persecutie. Asadar, nu este suficient sa credem in Dumnezeu, sa ne rugam la Dumnezeu, sa mergem la Biserica, sa ne spovedim, sa ne impartasim, sa facem milostenie. E bine, dar nu numai aceasta este necesar. Nu este totul. Sa ne pregatim pentru mucenicie, dragii mei. Caci cu moartea oricum suntem datori.

Nu vreau sa fac panica prin acest cuvant, dar sa stiti ca sunt tare aproape acele vremuri, cred si marturisesc. Si nu stiu cati dintre noi avem puterea aceea de a zice: Domnule mason, sunt crestin-ortodox! Si vreau sa mor in credinta aceasta! Accept moartea, dar de Dumnezeu nu ma lepad, ca sa nu intru vesnic la Iad. Asa ca sa luam in serios, dragii mei, sa luam in serios…”

(Fragment dintr-o predică rostită la Mânăstirea Căşiel pe 30 august 2007).

Părintele Serafim Badila de la

Mănăstirea Căşiel, jud. Cluj.

[youtube=https://www.youtube.com/watch?v=0xY-yzH4-Jo]

Extras din conferinţa “Curăţirea inimii”, ce a avut ca invitaţi pe ierodiacon Cleopa Paraschiv şi protosinghel Elefterie Păduraru, de pe data de 13 nov. 2008

Înregistrare din data de 11 Octombrie 2008

Părintele Proclu – Despre arătările demonice

Episcopul Oradei - Sofronie Drincec

În urma deschiderii ecumenice a PS Sofronie al Oradei, fata de greco-catolicism au crescut procesele de revendicare si retrocedare a lacasurilor de cult din Bihor. Dupa cedarea Episcopiei Ortodoxe a doua biserici din zona Beiusului (Valani si Prisaca), impotriva vointei credinciosilor, urmand a se mai ceda inca in cateva sate, procesele au crescut simtitor.
Catolicii spera ca in timpul cat PS Sofronie va fi la Oradea sa poata obtine cat mai multe biserici din Bihor chiar daca in satele respective inca nu au reusit sa adune macar 5 – 7 credinciosi. Pe langa aceasta au actionat in instanta Manastirea de la Stana de Vale ridicata cu binecuvntarea PS Ioan Mihaltan si au redeschis proces schitului Huta care in urma cu cateva luni a obtinut castig de cauza printr-o hotarare definitiva si irevocabila.
PS Sofronie Drincec nu vrea sa dea detalii despre aceste procese iar sub pretextul autoritatii episcopale a dat ASCULTARE preotilor subalterni sa nu faca nici o declaratie cu referinta la acestea astfel incat procesele sa isi urmeze cursul “firesc” fara nici o opozitie din partea preotilor si credinciosilor ortodocsi din satele respective.
Despre toate acestea Sinodul BOR tace cu aceeasi “demnitate” cu care a actionat si in cazul Tanacu, anume: “Sfanta ascultare” de…

Părintele Teofil Părăian

P.S. Pentru cine nu stia, Parintele Teofil Paraian este duhovnicul Episcopului Sofronie de la Oradea si al IPS Nicolae Corneanu din Banat.

Rătăcirea duhovnicului

Rătăcirea episcopului

Poate ca nu intamplator Sinodul BOR promoveaza si sustine insistent imginea parintelui Teofil Paraian.

Miscarea Ortodoxa de Reinviere Monahala

[googlevideo=https://video.google.com/videoplay?docid=3020598050320537619&ei=2kTWSLvbIIiG2gKzgt20Ag&hl=en]

Apariţie septembrie 2008

Câteva fragmente revelatoare din cartea “ACCEPTĂM UNIREA CU MONOFIZIŢII ?” scrisă de Ioan Vlăduca , Drd. Dumitru Popescu, Drd. Gheorghe Fecioru, mentionând că ea se găseste deja de vânzare şi în librariile ortodoxe (cel puţin în Bucureşti, deocamdată, la librăriile Sophia, la editura Evanghelismos, la editura Egumeniţa şi la editura Predania) şi că poate fi comandată pe e-mail la adresa:

[email protected] sau la nr. de tel          0040747.499.930

Cuvânt introductiv

“Nicicând în istoria Bisericii oamenii nu au fost aşa de con­fuzi ca astăzi, încât să creadă, după cum îi auzim pe mulţi afirmând, că nu au importanţă, până la urmă, „amănuntele” de credinţă sau învăţătura, important este să crezi în Iisus Hristos. Cu adevărat aşa este: important este să crezi în Hristos. Dar cine este Iisus Hristos? Orice în­chipuire umană numită cu acest nume? Aceasta este o pro­blemă esenţială în creştinism. (…)

Cercetând cu luare aminte învăţătura Bisericii des­cope­rită de Duhul Sfânt în cadrul Sinoadelor Ecumenice, este evi­dent că cei care nu mărturisesc că Iisus Hristos este Dum­nezeu adevărat şi om adevărat se închină la un idol, un zeu pă­gân ce uzurpă numele şi identitatea Fiului lui Dumnezeu.

Cuvintele Scripturii, scrierile Părinţilor Bisericii, hotă­râ­rile dogmatice ale Sfintelor Sinoade Ecumenice sunt cele care zu­grăvesc, luând cuvântul drept penel, icoana Mântui­torului. Dacă se fac următori ai Tradiţiei sfinte, creştinii orto­docşi nu numai că se închină cu evlavie adevăratei icoane a lui Hristos, dar sunt şi capabili să vădească, luminaţi de Dumnezeu, ima­gi­nile false zugrăvite de cei rătăciţi de la adevăr. Dacă răs­punsul la întrebarea „în cine crezi?” nu con­cordă cu icoana Mântuito­rului pictată de Biserică şi descrisă amănunţit în Evanghelie, în Vieţile Sfinţilor şi în scrierile lor, înseamnă că acela nu este Hristos, ci o fantasmă. (…)

Sfinţii Părinţi vorbesc despre mândrie sau egoism ca primă cauză a întunecării minţii şi a căderii, urmând apoi în­crederea în logica omenească, în care toţi ereticii au încercat să închidă tainele de necuprins ale vederii şi descoperirii dumnezeieşti.

Plăsmuitorul ereziei însă, după sfântul Atanasie cel Mare, este în­suşi diavolul, care, după cuvântul sfântului, se află în spatele tuturor ereziilor. (Contra arienilor: I, 8 ) Vrăj­ma­şul lui Dumnezeu şi al omului lu­crează, bineînţeles, pe te­re­nul propice al mândriei şi al încrederii în propria minte, pe terenul tuturor patimilor, şi mai cu seamă pe cel al neascultă­rii.

În esenţă, majoritatea ereziilor hristologice contestă, într‑un fel sau altul, adevărul despre modul în care dumne­zeirea şi umanitatea sunt unite în persoana lui Iisus Hristos. Într‑o per­spectivă soteriologică, este de înţeles de ce diavolul face acest lucru prin cei care au ajuns să‑i slujească. Dacă Iisus Hristos nu a fost după întrupare şi om adevărat sau nu a ră­mas în tot acest timp şi Dumnezeu adevărat, atunci mântui­rea omului nu mai este posibilă. Numai prin primi­rea de bună voie a pătimirilor de către al doilea Adam, Cel fără de păcat, a putut fi biruită moartea. În­treaga taină a mântuirii neamului omenesc se cu­prinde în acest înţeles, se lucrează prin această putere: că Dumnezeu S‑a făcut om pentru a‑l face pe om dumnezeu după har.

Dacă Hristos nu era cu adevărat Dumnezeu – după cum propovăduia Arie – atunci nici nu ar fi avut puterea să‑l mântu­iască pe om, iar dacă nu Fiul lui Dumnezeu Însuşi pătimea ca om – după cum susţine Nestorie -, atunci nici moartea nu ar fi putut fi biruită de către cel care nu ar fi fost decât un om. Acest lucru îl doreşte diavolul: pierderea nă­dej­dii şi a posibilităţii mântuirii omului, iar la asta conduc toate ereziile.

Biserica dintotdeauna a luptat cu tărie pentru apărarea dreptei credinţe, având conştiinţa că de aceasta depinde în­săşi mântuirea oamenilor. Încă din primele veacuri ale creş­ti­nis­mului, un lucru era clar: numai dreapta credinţă, cea lă­sată de Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, poate să‑l mân­tuiască pe om, lucru mărturisit de Biserică în Duhul Sfânt prin gura apos­tolilor şi a sfinţilor.(…)

***

Arhimandritul Eutihie din Constantinopol a luptat şi el împotriva ereziei lui Nestorie, dar nu sub ascultarea Sfinţilor Părinţi luminaţi de Dumnezeu, ci după născocirile minţii lui. De aceea, a căzut în altă erezie, considerând că firea ome­nească a lui Hristos a fost absorbită de cea dumnezeiască şi că Hristos ar avea astfel o singură fire. Noua erezie s‑a numit monofizi­tism, ceea ce în limba greacă înseamnă o singură fire.

Erezia a fost împărtăşită şi de patriarhul Dioscor al Alexandriei, cel care prin viclenie a ajuns să conducă aşa‑zisul sinod tâlhăresc din Efes, de la anul 449. Prin forţă, el reuşeşte să im­pună episcopilor participanţi la acest sinod monofizi­tismul, reabilitându‑l, totodată, pe Eutihie, care fusese con­damnat de către un sinod ortodox în 448. Sfântul Flavian, patriarhul de atunci al Constantinopolului, în urma bătăilor la care a fost su­pus în timpul sinodului, a murit la numai câ­teva zile după în­cheierea lui, aflat fiind pe drumul exilului.

Împotriva ereziei monofizite, şase sute treizeci de Sfinţi Părinţi s‑au adunat la cel de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecume­nic, care a avut loc la Calcedon, în anul 451. Ei au anatematizat monofizismul şi pe susţinătorii lui. Luminaţi de harul lui Dum­nezeu, Sfinţii Părinţi au arătat că:

Urmând aşadar Sfinţilor Părinţi, noi învăţăm într‑un glas că măr­turisim pe Unul şi acelaşi Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos, În­suşi desăvârşit întru dumnezeire cât şi întru omenita­te, Însuşi Dumnezeu adevărat şi om adevărat din su­flet raţional şi din trup, de‑o‑fiinţă cu Tatăl după dumnezeire şi de‑o‑fiinţă cu noi după ome­ni­tate, întru toate asemenea nouă afară de păcat, născut din Ta­tăl mai înainte de veci după dumnezeire şi, la plinirea vremii, Ace­laşi născut pentru noi şi pentru a noastră mântuire din Fecioara Maria, Născătoarea de Dum­nezeu, după omenitate, Unul şi Acelaşi Hristos, Fiul, Domnul, Unul Născut, cunoscându‑se în două firi, fără ames­tecare, fără schimbare, fără împărţire, fără despărţire, deo­sebirea fi­rilor nefiind nicidecum stri­cată din pricina uni­mii, ci mai degrabă păstrându‑se însuşirile fiecărei firi într‑o singură persoană şi într‑un singur ipostas, nu împărţindu‑se sau despărţindu‑se în două feţe, ci Unul şi Acelaşi Fiu, Unul Năs­cut, Dumnezeu Cuvân­tul, Domnul Iisus Hristos, precum [au vestit] de la început prooro­cii, precum El însuşi ne‑a în­văţat despre Sine şi precum ne‑a predanisit nouă Cre­zul Pă­rinţilor.

La Calcedon, Dumnezeu a arătat în chip minunat care este mărturisirea adevărată. Punându‑se cele două mărturi­siri în cinstita raclă a Sfintei Mari Muceniţe Eufimia şi pecetluindu‑se racla, mărturisirea ortodoxă a fost găsită în mâna dreaptă a Sfintei (ca semn de acceptare), iar mărturisi­rea monofizită a fost lepădată sub picioarele Sfintei (ca semn de lepădare şi călcare în picioare).

Din păcate însă, învăţătura monofizită se răspândise deja destul de mult în Egipt. Proterie, patriarhul Alexandriei, numit la al patrulea Sinod Ecumenic de la Calcedon, este mă­celărit în biserică în 457 de către adepţii monofizitului Timo­tei Elurul care îi va lua locul pe scaunul patriarhal. Acesta este practic primul patriarh monofizit, iar crima care s‑a făp­tuit poate fi considerată actul de constituire a Bisericii mono­fizite a cop­ţilor.

A urmat alungarea arhiereilor ortodocşi de pe scaunele episcopale din Egipt şi înlocuirea lor cu pseudo‑episcopi, adepţi ai monofizismului.

Aşadar, deşi au fost anatematizaţi, născocitorii ereziilor nu s‑au îndreptat, ci au format adunări eretice numite pe ne­drept biserici. Astfel de adunări eretice sunt numite necalce­do­nie­ne sau anticalcedo­nie­ne, deoarece nu acceptă hotărârile dogmatice ale celui de‑al patrulea Sfânt Sinod Ecumenic de la Calcedon. Dar ele însele se consideră a fi or­todoxe şi se autointitulează mai nou „Biserici Ortodoxe Vechi Orientale” sau „Biserici Ori­entale Ortodoxe”. Este vorba des­pre biseri­cile: coptă (Egipt), etiopi­ană, siro‑iacobită (prezentă în Siria şi India) şi armeană. În fapt, ele nu acceptă nici pe cel de‑al cinci­lea, al şaselea şi al şaptelea Sinod Ecumenic, care con­firmă cu tărie învăţătura şi hotărârile Sino­dului al IV‑lea Ecumenic.

Un indiciu al rătăcirii lor îl constituie şi faptul că, la scurt timp după contestarea sinodului de la Calcedon, anticalce­donienii se pulverizează într‑o puzderie de grupări, fenomen specific sectar. Între aceste secte se iscă şi o serie de conflicte doctrinare, fiecare arogându‑şi titlul de adevă­raţi urmaşi ai căpeteniilor lor (…).

***

Învăţătura Bisericii a fost atât de bine clarificată în ca­drul celor şapte Sfinte Sinoade Ecumenice, încât, prin prisma hotărârilor lor, orice interpretare a credinţei creş­tine poate fi uşor de analizat şi de identificat dacă este orto­doxă sau nu, dacă este a Bisericii sau, dimpotrivă, aparţine unei cu­getări potrivnice lui Hristos. În acest fel, s‑a diminuat sau chiar eli­minat peri­colul ca minciuna să poată fi luată drept adevăr, iar credinci­oşii Bisericii noastre să ajungă să confunde păstorul cu năi­mitul, care, deşi zice că vine în Numele lui Hristos, mincinos şi viclean fiind, vrea să piardă turma.

Aşa ar trebui să fie, dar din cauza nestatorniciei noastre în păzirea adevărului Bisericii, din pricina unei vieţi creşti­neşti cel mult călduţe şi a unei culturi creştine pe măsură, lu­pii zilelor noastre fac ravagii în turma lui Hristos. Ar fi de ajuns să amin­tim mişcările sectare şi toate celelalte curente spiritualiste pen­tru a înţelege că, deşi învăţătura ortodoxă este atât de minunat lămurită prin descoperire dumneze­iască, mulţi din credincioşii noştri – din păcate, chiar şi unii dintre păstori – străini fiind de ea, pot fi cu uşurinţă seduşi şi rupţi de Biserică, lipsiţi de mântuire.

Scriem aceste rânduri pentru că într‑un chip cu totul de neînţeles în urma unor aşa‑zis dialoguri, desfăşurate pe pe­ri­oada ultimilor 50 de ani, aceia care în trecut erau consideraţi între cei mai mari duşmani ai Bisericii, monofiziţii, au ajuns să fie declaraţi fraţi întru credinţă, împreună părtaşi la harul Biseri­cii dreptslăvitoare.

Unde este eroarea? S‑au înşelat Sfinţii Părinţi pe parcur­sul a peste patru secole de frământări, de martiriu şi mărturi­sire ortodoxă sau noi astăzi am pierdut complet cârma şi reperele, confundând lupul cu Păstorul şi, ca atare, ne în­drep­tăm cu paşi repezi către prăpastie? În cele ce urmează vom cerceta în amănunţime ce înseamnă dialogul cu monofi­ziţii, care sunt premizele şi riscurile pe care acesta le presu­pune. (…)

Avem astăzi noi mai multă dra­goste decât Sfinţii Părinţi ai Sinoade­lor Ecumenice?

Avem noi astăzi mai multă dragoste decât cei 630 de Pă­rinţi de la Sinodul al IV‑lea Ecumenic, decât cei 165 de Sfinţi Pă­rinţi de la Sinodul al VI‑lea Ecumenic etc.? Suntem noi astăzi mai apropiaţi de Hristos şi gata să ne jertfim pentru Ade­văr de­cât Sfântul Ioan Damaschin, decât Sfântul Maxim Mărturisito­rul sau decât alţi părinţi ai Bisericii care au sem­nat cu sângele lor mărturisirea ortodoxă în apărarea dreptei cre­dinţe? Este mai importantă pentru noi Biserica, mai scumpă Evanghelia şi mai mare dragostea pentru Hristos şi pentru oameni decât erau acestea pentru părinţii deşertului, precum Sfinţii Sava cel Sfin­ţit, Simeon Stâlpnicul sau Teodo­sie, înce­pătorul vieţii de obşte?

Pentru Sfinţii Părinţi dragostea nu înseamnă un act sen­timental sau sen­zual, ci dorinţa arzătoare ca toţi să se mân­tuiască şi să moş­tenească Împărăţia Cerurilor. Dar acest lucru nu este posibil decât prin „poarta” care este Hristos, aşa cum S‑a descoperit pe Sine în Evanghelii, ca Dumnezeu desăvârşit şi om desă­vârşit. A con­damna ignorarea Evangheliilor şi a corecta abaterea de la calea revelată a unirii cu Hristos, de multe ori cu preţ de sânge din partea Părinţilor, este dovada dragos­tei hristice pe care‑o arătau aceştia „turmei cele cu­vântă­toare” ce le‑a fost încredin­ţată. Căci, ce dovadă de dra­goste este în a spune că iubeşti pe cineva, de vreme ce îl laşi să meargă pe calea rătăcită care depăr­tează de Hristos, singu­rul prin care ne mântuim?

Ce înseamnă unirea cu monofi­ziţii?

Ce înseamnă unirea cu monofiziţii, în condiţiile în care aceasta se realizează fără recunoaşterea Sinoadelor Ecume­nice de după Calcedon, fără respingerea învăţăturilor mari­lor ereziarhi monofiziţi Dioscor şi Sever, fără pocăinţă şi în­toarce­­rea la adevărul Bisericii, precum o cere învăţătura or­to­doxă?

A spune astăzi, după cum reiese din Declaraţia Co­mună a Comisiei Mixte de Dialog, că noi şi monofiziţii am împărtă­şit dintotdeauna aceeaşi credinţă este echivalent cu a afirma că pă­rinţii de la al IV‑lea, al V‑lea, al VI‑lea şi al VII‑lea Sinod Ecu­menic au fost în înşelare, anatematizând şi sco­ţând astfel din Bi­serică pe cei care erau „de aceeaşi credinţă” cu ei. În ca­zul acesta, întreaga învăţătură de credinţă funda­mentată pe aceste Sinoade Ecumenice poate fi relativizată. Nimic nu mai poate fi conside­rat absolut în dogma Bisericii sau, altfel spus, totul poate fi re­lativizat şi reformat. Odată ce Sinoadele Ecu­menice au greşit în privinţa celei mai impor­tante probleme dintre cele dezbătute, cea privind dogma hristologică, atunci cu atât mai mult puteau greşi în hotărâ­rile canonice şi disci­plinare pe care le‑au luat.

Prin urmare, din punct de vedere dogmatic şi biseri­cesc, unirea cu monofiziţii în condiţiile recunoaşterii „orto­doxiei” acestora deschide poarta oricărei schimbări şi refor­mări a vieţii şi învăţăturii Bisericii.

Din perspectivă duhovnicească, concluzia logică a aces­tei uniri este aceea că ne îndoim de faptul că Sfântul Duh a vorbit prin gura Sfinţilor Părinţi ai Sinoadelor Ecumenice. În această viziune, se poate presupune că Sfântul Duh vorbeşte mai mult astăzi decât în vremea marilor sinoade prin gura şi virtuţile ce­lor care participă la dialogurile ecumenice, ca unii care sunt animaţi de o dragoste faţă de aproapele mai mare decât cea pe care o aveau Părinţii de demult.

De fapt, dacă urmărim raţionamentul pe care‑l induce ho­tărârea comisiei de dialog, vom ajunge la concluzia că Sfinţii Pă­rinţi de la Sfintele Sinoade Ecumenice nu mai sunt chiar atât de sfinţi sau nu mai pot fi deloc văzuţi ca sfinţi. Cum ar putea fi socotit sfânt un om din cauza căruia s‑a rupt Biserica lui Hristos şi care a făcut pe atâţia oameni să sufere?

Acceptarea faptului că monofiziţii au împărtăşit dintot­deauna aceeaşi credinţă cu noi înseamnă suspendarea unui în­treg articol de credinţă din Crezul Bisericii. Una, Sfântă, Soborni­cească şi Apostolească Biserică nu se va mai putea spune la fel după unirea cu monofiziţii, poate doar în condi­ţiile în care nu suntem consecvenţi cu propriile acţiuni. Cum să mai spu­nem Una [Biserică] când timp de 15 secole ar fi existat două Bise­rici care nu s‑au aflat în comuniune? Cum să mai mărturisim Soborni­cească, când nu numai că ortodocşii nu i‑au mai po­menit pe monofiziţi, dar s‑au şi aruncat reci­proc anateme? Cum să mai spunem Sfântă, când timp de 15 secole ne‑am le­pădat de cei care, în viziunea ecumenistă, erau de aceeaşi credinţă cu noi, şi toate făcându‑le în numele Sfântului Duh?

Un alt lucru absurd pe care îl pretinde Declaraţia Comună de la Chambésy (1993) este acela ca Biserica să‑i recu­noască drept ortodocşi pe marii eretici monofiziţi Dioscor, Sever, Ti­motei Elurul şi alţii care au sfâşiat Trupul lui Hris­tos. Dar Dioscor ca şi ceilalţi nu pot fi socotiţi sfinţi decât dacă în timpul vieţii ar fi dobândit harul Sfântului Duh, sfinţindu‑se. Însă, în acest caz, însuşi Sfântul Duh, a treia persoană a Sfin­tei Treimi, ar fi contradictoriu, căci, vorbind prin gura lui Dioscor, ar fi fost potrivnic Sfântului Flavian, care, în cugetul Bisericii Ortodoxe, este socotit a fi sfânt, adică purtător al Duhului Sfânt. Aceasta înseamnă că Acelaşi Duh S‑ar fi con­trazis pe El Însuşi, căci în gura ortodocşilor ar fi dat o mărtu­rie asupra învăţăturii despre Hristos, iar în gura mo­nofiziţilor ar fi dat o mărturie potrivnică. Nu ştim ce minte ar putea cu­prinde o asemenea absurditate, poate doar a diavo­lului care întunecă mintea oamenilor, încât, oricât ar fi de pregătiţi in­telectual, să ajungă să nu mai fie pe deplin conştienţi şi res­ponsabili de consecinţele propriilor afirmaţii. Să‑L faci minci­nos pe Sfântul Duh înseamnă în mod evident să te ridici îm­potriva lui Dumnezeu, păcat pentru care spune Mântuitorul: „Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula îm­po­triva Duhului nu se va ierta” (Matei 12, 31).

***

În privinţa ridicării anatemelor, ne întrebăm: poate as­tăzi un sinod, chiar dacă întruneşte reprezentanţii tuturor Biseri­ci­lor, să ridice anatema atât timp cât aceasta a fost arun­cată de un Sinod Ecumenic pentru căderea în erezie, fără ca ereti­cul în discuţie să‑şi fi recunoscut greşeala, fără să se po­căiască şi fără să mărturisească credinţa Bisericii întărită de Sfintele Sinoade Ecumenice? De asemenea, cum poate, oare, un epis­cop ortodox să aprobe unirea cu monofiziţii, anulând hotărâ­rile a patru Si­noade Ecumenice, atât timp cât el a jurat la hi­rotonirea ca Epis­cop că va păzi învăţătura Sinoadelor? Dacă ar încălca acest ju­rământ, în ce măsură ar mai fi validă o ho­tărâre luată prin căl­carea jurământului faţă de Hristos?

Ştiind că anatemele sunt aruncate asupra ereticilor şi asu­pra tuturor celor de un cuget cu ei, se naşte o altă între­bare: Dacă noi îi considerăm astăzi pe monofiziţi de un cuget cu noi – vezi textul declaraţiei comune de la Chambésy – oare nu intrăm şi noi sub incidenţa anatemelor, ieşind în afara Bi­sericii? Con­testând valabilitatea Sfintelor Sinoade Ecumenice şi lucrarea ha­rului Sfântului Duh în mărturisirea Sfinţilor Pă­rinţi, nu ne si­tuăm noi, oare, în afara comuniunii cu aceştia, în fond, cu însuşi Trupul lui Hristos, Biserica?

Unirea cu monofiziţii – premisă a unor noi schisme în Biserică

Dacă unirea se va face numai în baza hotărârii unor si­noade locale, fără desfăşurarea unui mare sinod al tuturor orto­docşilor, atunci ar fi foarte posibil ca anumite Biserici care nu au participat la dialogul cu monofiziţii, cum ar fi Pa­triar­hiile Ieru­salimului, Georgiei, Bulgariei şi Mitro­polia Poloniei sau oricare alta, să respingă unirea! Aceasta ar însemna că se cre­ează tensiunea, se pun premizele unei schisme în Biserica Orto­doxă. Ca principiu eclesiologic, se ştie că nu poţi rămâne în co­muniune cu cei care se unesc cu ereticii.

Presupunând însă că toate Bisericile ortodoxe ar intra în comuniune cu monofiziţii, apare ca iminentă eventualitatea ca anumiţi episcopi să refuze unirea, despărţindu‑se prin aceasta de unionişti, pentru a rămâne fideli învăţăturii Biseri­cii şi Sfin­telor Sinoade Ecumenice. Aceasta ar însemna apari­ţia în Bise­rica Ortodoxă a unei alte schisme, cu mult mai gravă decât cea produsă de schimbarea calendarului.

Oricum ar fi abordată chestiunea unirii cu ereticii, fără ca aceştia să‑şi recunoască greşeala şi să se pocăiască mărturi­sind învăţătura ortodoxă, analiza, dacă este întreprinsă cu o minimă luciditate şi sinceritate în Duhul Adevărului, de­mon­strează că acest act va aduce mari tulburări în viaţa Bise­ricii, poate chiar apariţia unei noi şi importante schisme.

Şi toate acestea, pentru ce? Cine ar avea de câştigat din această unire făcută hoţeşte, în neascultarea cuvântului rostit de Duhul Sfânt prin gura Părinţilor Bisericii? Ortodocşii în nici un caz, iar monofiziţii şi mai puţin, căci nu numai că nu s‑ar în­toarce cu adevărat la dreapta învăţătură a Bisericii, dar s‑ar şi încărca cu păcatul provocării unor noi tulburări şi schisme. Însă cu siguranţă că acei care doresc răul Bisericii ar avea numai motive de a se bucura, căci, prin unirea cu ereti­cii, Biserica ar avea mai mult de suferit decât în urma oricărei prigoane. Astfel, pacea Bisericilor care se spune astăzi că o avem din partea stă­pânirilor se arată a fi extrem de relativă şi înşelătoare, căci în climatul pacifist al ecumenismului sincre­tist ideolo­gizat se ascunde, de fapt, pericolul dezbinărilor şi al surpării Bisericii chiar din in­teriorul ei.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în şe­dinţa din 25 septembrie 1992, a precizat cu claritate faptul că pentru uni­rea cu monofiziţii este necesar ca aceştia să „re­cunoască Sinoa­dele IV, V, VI şi VII drept ecumenice” (Plămădeală 1994: 140), ceea ce subliniază con­ştiinţa sinodală vie a Bisericii noastre. Din păcate, rezultatele dialogului şi modul în care se încearcă unirea – pe ascuns, fără ştirea credincioşilor şi prin dezin­formarea episcopilor – ne neli­niştesc profund.

Faptul că procesele verbale ale discuţiilor purtate în ca­drul ultimelor patru întruniri ale Comisiei Mixte[1] nu au fost publi­cate până astăzi în nici una din Bisericile Ortodoxe, iar textele declaraţiilor nu au fost aduse nici măcar la cunoştinţa multora dintre episcopi – nu mai vorbim de ceilalţi membri ai Bisericii – ar trebui să ne dea de gândit. După cum reiese din declaraţia fi­nală a Comisiei Mixte întrunite la Chambésy, în mod deschis monofiziţii pretind să li se ascundă credincio­şi­lor Bisericii fap­tul unirii şi consecinţele pe care le va avea, pentru ca nu cumva aceştia să reacţioneze negativ şi să împiedice evenimentul. Dar aceasta vine în totală contradicţie cu sobornicitatea şi cu spiritul eclesial al Bisericii noastre. Lucru­rile trebuie făcute la lumină, aşa cum a spus Mântuitorul:

„Că oricine face rele urăşte Lu­mina şi nu vine la Lumină, pen­tru ca faptele lui să nu se vă­dească. Dar cel care lucrează adevă­rul vine la Lumină, ca să se arate faptele lui, că în Dumnezeu sunt să­vârşite” (Ioan 3, 19‑22).

Sau, după cum ne învaţă apostolul Ioan:

„Şi aceasta este vestirea pe care am auzit‑o de la El şi v‑o ves­tim: că Dumnezeu este lumină şi nici un întuneric nu este întru El. Dacă zicem că avem împărtă­şire cu El şi umblăm în întu­neric, min­ţim şi nu săvârşim adevă­rul. Iar dacă umblăm în­tru lumină, pre­cum El este în lumină, atunci avem împărtă­şire” (I Ioan 1, 5‑7).

Se pare că dincolo de nepăsarea unor funcţionari ai Bi­se­ri­cii privind învăţătura dogmatică, dincolo de întunecarea minţii celor care îndrăznesc să hotărască – în numele Bisericii şi îm­potriva acesteia – o unire cu ereticii monofiziţi, există nişte forţe şi interese care fac ca lucrurile să înainteze înspre un adevărat dezastru eclesiologic, dogmatic şi liturgic, fără ca mădularele Bisericii, de la credinciosul simplu şi până la epis­copi, să fie in­formaţi corespunzător.

Toate acestea ne‑au determinat să tragem un semnal de alarmă privind mersul şi adevărata semnificaţie a dialogului cu monofiziţii. Fiecare credincios ortodox trebuie, după mă­sura lui, să cunoască aceste lucruri şi, prin rugăciunile sale, prin cuvântul sau mărturia vieţii să se opună alterării învă­ţăturii de credinţă sau altor acţiuni care pun în pericol viaţa Bisericii şi mântuirea fiecăruia.

Datoria noastră este să păstrăm dreapta credinţă pri­mită de la Dumnezeu prin Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi. Numai aşa vom intra în comuniunea veşnică a Sfinţilor. (…)”.

______________________________________________________
[1] Au fost publicate doar Declaraţiile Comune, în timp ce după întâlnirile anterioare se publicau şi procesele verbale ale discuţiilor purtate, pentru a se putea urmări îndeaproape mersul lucrărilor

Părintele Dan Bădulescu

„Şi să nu ne bagi pre noi în ispită, ci ne izbăveşte pre noi de vicleanul”. 

Zilele acestea şi cele următoare asistăm la o veritabilă cernere a credincioşiei noastre la care suntem supuşi de către aşa numitul “CERN the world’s largest particle physics laboratory“. Savanţii astro-fizicieni declară ca şi tatăl lor că vor să fie asemenea Celui Preaînalt scormonind în tainele crearii universului. Dar acela numai a gândit a fi deopotrivă cu Dumnezeu şi s-a prăbuşit din cer ca un fulger devenind din Înger luminat diavol întunecat. Beneficiind de tehnologia globalizantă a televiziunii prin satelit şi internetului, acest eveniment a fost mediatizat pe larg, însoţit fiind şi de comentarii ale diferitelor redacţii tv. Nu au lipsit şi reacţii ortodoxe, dar acelea venite pe căile mai neoficiale ale blogurilor şi siteurilor de net, ce tind să devină adevărate “catacombe” mediatice…

Intrând pe blogul părintelui Savatie Baştovoi şi urmărind comentariile legate de articolul Adio, a venit sfârşitul lumii! am dat de următorul comentariu:

„Parcă simt o anumită tendinţă în răspunsurile la acest post, sau poate mă înşel: Ortodoxia nu are nici o contradicţie cu ştiinţa modernă, nici nu o dispretuieşte, nici nu o respinge. Pretenţiile ştiinţei de a deţine adevarul absolut sunt singurele pe care le contestăm, căci tot ce e omenesc e supus unei permanente revizuiri şi îmbunătăţiri. Conflictul dintre religie şi ştiinţă a existat în Apus, şi adesea a fost sprijinit mai degrabă de o parte a comunităţii ştiinţifice, care le socotea pe cele doua incompatibile tocmai din pricina pretenţiei ştiinţei menţionate mai sus. Deci nu ştiinţa e rea – ci bună, căci foloseste aptitudinile sădite în om de Dumnezeu – ci doar culoarea ideologică pe care i-o imprimă unii, într-un mod, de altfel, foarte neştiinţific“.

Cel care a scris acestea este un băiat credincios şi bine intenţionat, dar el emite aici o părere răspândită în zilele noastre printre noi, care trebuia la un moment dat discutată mai în profunzime. Dacă vom cerceta duhurile şi lucrarea lor, vom vedea că între ştiinţa modernă aşa cum este ea definită începând temporal din renaştere şi spaţial în occident, ce a dat ştiinţa contemporană (cu sediul euro-atlantic, sovietic şi japonez) şi Ortodoxie nu numai că e un conflict ci chiar unul pe viaţă şi pe moarte! Duhuri diametral şi radical opuse!

Fraţilor, nu vă mai amăgiţi cu aceste perdele irenice de reconcilieri ale Vărsătorului de tip Conciliul Vatican II! Începând cu sec. XIX şi culminând cu cel trecut „ştiinţa” a dat cele mai grele lovituri credinţei creştine, a constituit arma nr. 1 a ateismului masonic şi marxist! Noi nu suntem în apus, ci în Răsărit şi am suferit pe pielea noastră această bombă cu mult mai cumplită decât cea de la Hiroshima (creată exact de către această ştiinţă „care nu e rea – ci bună!” – Doamne, câtă naivitate…), căci a atacat sufletele, nu numai trupurile. De pe băncile şcolilor din răsăritul ortodox am fost învăţaţi să credem cu argumentele ştiinţei că Dumnezeu nu există, spaţiul şi materia sunt infinite, omul se trage din maimuţă şi este doar un animal evoluat, totul se transformă şi evoluează, sufletul nu este nemuritor, pământul este o biată planetă ce se roteşte în jurul soarelui, iar mai nou, big-bang, găuri negre, univers în expansiune, viaţă extraterestră şi alte minciunării drăceşti. Ştiinţa a luptat cu toate puterile ca să ia locul religiei şi savanţii să devină noii preoţi cunoscători ai tainelor omului şi universului, cu „dogmele” lor: teorii şi ipoteze ştiinţifice, care trebuie neapărat crezute, chiar şi axiomatic, pe cuvântul şi autoritatea lor!

Toate acestea au început în „renaşterea” păgânismului cu Copernic, Bruno, Galilei, Kepler, Newton şi toţi ceilalţi savanţi cabalişti şi astrologi mai mult sau mai puţin ascunşi, ce au elaborat prin teoriile lor o lume virtuală, un univers al omului cu legi astrofizice şi chimice omeneşti şi mincinoase! Acestea sunt printre altele heliocentrismul, gravitaţia, chimiile, biologia şi geologia evoluţionistă şi în zilele noastre noua astrofizică, bazată pe rătăcirile lui Einstein, Sagan, Hawking şi ceilalţi rătăciţi şi înşelaţi de cel rău. Cum putem oare noi ortodocşii să spunem că aceste concepţii nu se contrazic cu revelaţia, ba chiar să găsim compatibilităţi între big-bangul nălucirii drăceşti şi cosmologia Sf. Maxim să zicem?

De nu ne vom trezi şi întoarce la adevărata ştiinţă, cea a Scripturii şi Sfinţilor Părinţi, vom cădea cu uşurinţă pradă acestor „experimente” satanice, fie şi gândind că „aceia se pricep”, sau „ar putea fi ceva în teoriile” lor. Iar „experiment” este în greceşte pirasmon şi s-a tradus în româneşte… „ispită”! Domnul îngăduie din când în când aceste ispite pentru încercarea, lămurirea şi întărirea noastră, dar ne-a învăţat şi să ne rugăm a nu fi duşi în ele pentru neputinţele noastre.

Şi de cei îi credem pe acei savanţi? Pentru că inventează tot felul de aparate şi instalaţii care funcţionează? Credeţi oare că aceasta confirmă justeţea teoriilor lor? Sfântul Vasile a spus că nici nu e nevoie să ne ostenim în a-i combate, ci este de ajuns războiul dintre ei, deoarece ultimul savant va veni cu noi idei care vor răsturna pe cei dinainte, ş.a.m.d. Cam tot în acest fel se omoară acum la noi capii lumii interlope, aşa cum o făceau în America interbelică.

Să nu vă smintească comparaţia, pentru că aceşti savanţi aşa şi sunt: nişte infractori ai legilor lui Dumnezeu pe care le calcă, străduindu-se să creeze propriile lor legi şi propria lume „nouă” cu „omul nou”. Dar să ia aminte că Dumnezeu va lăsa lucrarea lor liberă până la o vreme doar. Acum „cine sfinţeşte mai sfinţească, cine spurcă mai spurce“.

Domnului să ne rugăm să ne ţie în aceste vremuri de urmă, în care vâltoarea ispitelor ne va copleşi! Vom mai fi CERN-uţi în fel şi chip, sita e deasă şi vremurile de pe urmă au şi început (It’s later than you think cum zicea părintele Serafim Rose!) Dar ştim că tot El a zis „Îndrăzniţi Eu am biruit lumea”!…

Pr. Dan Bădulescu on Război întru Cuvânt 

Laboratoarele CERN

Papa a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos.

Sfânta Biblie

Un analist avizat şi sincer, aparţinând Bisericii Ortodoxe, poate observa un fapt pe cât de evident, pe atât de caracteristic pentru ideologia şi politica pe care o desfăşoară papa de la Vatican şi biserica Romei. Anume că, mai ales după Conciliul Vatican II, teologia romano-catolică se prezintă din ce în ce mai activ în mediile ecumenice ca păstrătoarea, îmbogăţitoarea Tradiţiei Ortodoxe Răsăritene, cu singura deosebire că romano-catolicii s-au manifestat în alt spaţiu geografic şi cultural; în plus, cu câteva excepţii care îşi vor găsi cât de curând o rezolvare facilă, esenţa teologiei lor şi scopul final al demersului lor teologic ar fi similar cu al Bisericii Ortodoxe. Această teorie a aşa numitelor “biserici-surori” este bazată pe recunoaşterea de către teologii ecumenişti a succesiunii apostolice, a tainelor şi a existenţei harului mântuitor şi sfinţitor în biserica Romei, dacă nu în plinătatea lui, măcar într-o măsură mai mică decât în Biserica Ortodoxă. Aceasta este opinia pe care curentul ecumenist încearcă s-o impună, în ciuda nenumăratelor dovezi din întreaga tradiţie a Bisericii Ortodoxe dar şi a faptelor concrete promovate de politica de dominaţie universală a Vaticanului. Realitatea este cu totul alta decât încearcă să o acrediteze teologii ecumenişti; aceştia nu îşi găsesc nici o susţinere în Tradiţia Bisericii Ortodoxe şi nici în Sfânta Scriptură. Sfinţii Părinţi ai Ortodoxiei nu au vorbit niciodată nici de “teoria ramificaţiilor”(anume că diversele confesiuni creştine ar fi ramuri ale unui trunchi comun care este Biserica lui Hristos) şi nici nu au pomenit de recunoaşterea succesiunii apostolice la romano-catolici. Succesiunea apostolică presupune înainte de toate succesiunea în adevăr şi nu doar o succesiune formală, istorică, a unei înlănţuiri de episcopi care au ocupat scaunul Romei. Recunoaşterea succesiunii apostolice este o eroare dogmatică şi canonică grosolană dacă ea se face fără ca o anume grupare eterodoxă să revină la Ortodoxie.

Papa Ioan Paul al II-lea

Iată opinia reputatului canonist român, Părintele profesor Liviu Stan într-un articol al său consacrat tocmai succesiunii apostolice:

“Este greu să se găsească în scrierile Sfinţilor Părinţi ceva care să infirme (…) paralelismul între succesiunea apostolică sacramentală şi aceea în credinţă a episcopatului sau mai bine zis a preoţiei în totalitatea ei. De altfel, atitudinea vechii Biserici în chestiunea întreruperii succesiunii apostolice sacramentale prin căderea din credinţă, adică prin ruperea succesiunii în credinţă, este exprimată şi în hotărârile canonice ale Bisericii şi anume în canoanele 46, 47, 68 apostolice; 7.II Ec; 95 Trulan, etc. care prevăd rebotezarea ereticilor şi hirotonirea din nou a clericilor acestora de orice grad – episcopi, prezbiteri sau diaconi“.

“De altfel, cum s-ar putea imagina o succesiune sacramentală fără una de credinţă? A admite aşa ceva, nu înseamnă oare a ne închipui sau a ne face iluzia că Mântuitorul ar îngădui ca prin puterea harului sfinţitor, prin puterea preoţiei să se întărească şi să se răspândească rătăcirile, ereziile? Ar fi însă cu neputinţă să se conceapă că harul preoţiei ar avea şi destinaţia de a servi şi minciuna sau rătăcirea, nu numai adevărul, şi că Mântuitorul ar îngădui să fie pus acest har în slujba celor care năruiesc, iar nu zidesc Biserica? Este evident că harul preoţiei nu poate fi folosit împotriva credinţei sau în slujba necredinţei. De aceea harul preoţiei nu poate să existe la eretici, căci prezenţa harului la aceştia, ar însemna binecuvântarea păcatului, sfinţirea sau consacrarea lui. Ca urmare, în nici un chip succesiunea sacramentală nu poate exista fără succesiunea în credinţă“.

Cu puterea argumentaţiei bazate pe cuvântul Sfinţilor Părinţi ai Ortodoxiei şi pe deciziile Sinoadelor ecumenice şi Sinoadelor locale, Preot Prof. Liviu Stan arată fără putinţă de tăgadă că: “Biserica Ortodoxă nu este îndreptăţită să admită validitatea tainelor unei alte Biserici sau grupări religioase creştine, şi deci nici existenţa succesiunii apostolice în vreuna din acestea, decât dacă, fie respectivele, fie oarecari membri ai lor, ar cere să fie primiţi în Ortodoxie.” (“Succesiunea apostolică”, Preot Prof. Liviu Stan, revista “Studii Teologice” nr.5-6/1955).

Acestea fiind spuse, vom constata, examinând cu atenţie declaraţiile şi manifestările papei, episcopilor şi preoţilor romano-catolicilor, că aceşti eretici promovează nu numai inovaţii periculoase în aşa-zisa lor “Liturghie” dar şi adoptă iniţiative demne de a genera un râs general.

În spatele declaraţiilor lor prieteneşti se regăsesc aceleaşi ambiţii politice lumeşti ca şi în trecut. De aceea, în ciuda declaraţiilor lor de iubire faţă de Tradiţia Ortodoxă (ca în bulele papale “Tertio Milenio Adveniente” şi “Orientale Lumen“), trecerea la dreapta credinţă a acelora care se declară cu tărie prietenii Ortodoxiei în mai toate întâlnirile ecumenice, nu se produce.

Mulţi din studenţii teologi români studiază la Universităţi apusene romano-catolice sau protestante. Strategia romano-catolicilor este veche şi binecunoscută din istorie. Spre exemplu, dacă ne aplecăm asupra istoriei uniatismului românesc, dar şi asupra acestui fenomen al uniaţiei din alte ţări. Teologii romano-catolici nu vor fi niciodată de acord dacă un student ortodox ce învaţă într-o universitate apuseană le-ar cere, spre exemplu, să treacă la romano-catolicism. Ei însă speră ca acel student, odată întors în ţara sa, mult mai lax şi mai tolerant în ceea ce priveşte acrivia dogmelor şi canoanelor ortodoxe, să accepte la momentul potrivit actul uniaţiei cu Roma ca pe ceva uşor de înfăptuit şi ca pe o normalitate.

Aşa s-a întâmplat şi în veacul XVII, cu primul episcop român unit, Atanasie Anghel ( 1698 – 1701 ) ; acesta a urmat seminarul teologic calvin din Ciugud-Alba şi a izbutit să câştige prin importante sume de bani bunăvoinţa guvernatorului Transilvaniei şi a altor dregători, iar în septembrie 1697 a plecat în Ţara Românească, pentru ca să primească, potrivit vechiului obicei, darul arhieriei. Se pare că la Bucureşti se cunoşteau intenţiile catolicilor de a atrage pe români şi că noul candidat – tânăr şi fără multă învăţătură -nu prezenta prea multă încredere. De aceea a fost ţinut la Bucureşti vreo patru luni, pentru a i se completa învăţătura şi a fi întărit în Ortodoxie. Desigur că influenţa dogmatică eterodoxă primită anterior, relativismul său dogmatic şi slăbiciunea sa personală au avut ultimul cuvânt în deciziile sale.

Vatican

După semnarea unirii cu Roma, toate promisiunile catolicilor de a uşura existenţa credincioşilor noii Biserici unite şi de a avea reprezentare politică, s-au prăbuşit. În plus, în documentul de unire semnat de preoţii ortodocşi la 7 octombrie 1698 se stipula că românii aparţinând Bisericii Unite cu Roma îşi vor păstra neatinse sărbătorile, calendarul şi Sfânta Liturghie. Românii trebuiau doar să facă ascultare de papă. Noua Biserică Unită cu Roma a obţinut unele drepturi prin edictele date de împăratul Leopold în februarie 1699 şi martie 1701. Dar nici unul din aceste privilegii obţinute pe hârtie nu s-a transpus în practică. Drepturile promise s-au dovedit minciuni grosolane care au generat mai târziu tensiuni sociale şi multă vărsare de sânge pe tot parcursul secolului al XVIII-lea. Astfel, interesul prea mare manifestat de către ierarhie şi cler pentru avantaje materiale şi drepturi sociale, primând faţă de păstrarea credinţei, a condus la apostasie, cum de atâtea ori s-a întâmplat în istorie. Slujbele bisericeşti ale uniţilor au devenit pas cu pas din ce în ce mai asemănătoare cu cele ale romano-catolicilor. S-a arătat astfel încă o dată că puritatea credinţei şi apărarea ei sunt mult mai importante decât obţinerea unor avantaje lumeşti, fiind ele chiar şi drepturi sociale şi politice. În Transilvania, uniatismul a adus numai ură, sânge şi dezbinare între cei care au rămas fideli credinţei strămoşeşti şi cei care au aderat la biserica unită. Mai mult, chiar ierarhii uniţi n-au fost întotdeauna ascultaţi de către Roma; să ne amintim doar de cazul ierarhului unit Inochentie Micu Klein care a murit în mizerie şi dispreţ în Italia, cerşind drepturile sociale mult-promise pentru noua biserică unită.

În 1761, generalul armatei austriece imperiale, Adolf von Bukow, a distrus cu tunurile în Ardeal – fiind trimis în misiune de împărăteasa Maria Tereza – peste 140 mănăstiri şi biserici ortodoxe care refuzau să renunţe la Ortodoxie.

Iată câteva doar din metodele “creştine” folosite de catolici pentru a-şi extinde dominaţia geografică pe orizontală. Ca să nu mai vorbim de nenumărate alte exemple asemănătoare găsite în istoria altor naţii: cruciadele sângeroase care au culminat cu căderea Constantinopolului sub cruciaţi în 1204 şi slăbirea iremediabilă a puterii militare a Bizanţului confruntat cu ameninţarea turcească – in această cruciadă, a IV-a, armatele apusene au profanat şi distrus biserici şi catedrale, au jefuit şi înstrăinat odoare şi multe sfinte moaşte din locaşurile sfinte ale Constantinopolului. Alt fapt s-a petrecut în istoria Georgiei Evului Mediu: în secolul XIII, regina Rusudan a Georgiei a cerut ajutor din Occident contra invaziei mongole. Regina a scris chiar şi papei din Roma cerând un minim ajutor militar. Şi care a fost răspunsul papei? Papa a trimis reginei un ajutor imediat: cinci misionari romano-catolici.

Apare însă imediat şi întrebarea firească: cum se mai pot declara romano-catolicii prietenii şi fraţii Ortodoxiei, când ei şi acum încurajează şi-şi întăresc prozelitismul în ţările ortodoxe ale Europei răsăritene? Să ne amintim doar Colegiile din Roma deschise pentru greci sau pentru români, cu scopul declarat “să constituie pepiniere pentru viitorii apostoli ai acestor popoare“. Se găsesc de asemenea în Roma şi alte institute făcute pentru a susţine o intensă propagandă catolică în rândul popoarelor din Orient: “Institutum Pontificium Orientale” (din 1917), “Institutul Biblic Pontifical” (pentru promovarea uniatismului prin studii şi publicaţii). Din 1921 funcţionează la Roma un institut special pentru ruşi, numit “Russicum“, şi în 1937 la Roma s-a desfăşurat primul “Congres Internaţional pentru Orientul Creştin” .

Atitudini scandaloase ale ierarhilor şi teologilor romano-catolici

Atitudinile ierarhilor şi teologilor romano-catolici devin din ce în ce mai scandaloase. Astfel, într-un articol apărut în “The Washington Post“, vineri, 25 Octombrie, 1996, pag. A1-A14, Academia Ştiinţifică Pontificală dădea publicităţii un document oficial privind tema principală a acelei întâlniri: originile şi evoluţia vieţii pe pământ! Menţionăm că raportul anual al acestei Academii reuneşte savanţi renumiţi din întreaga lume, catolici sau nu, mulţi dintre ei laureaţi ai Premiilor Nobel. Şi iată declaraţia aparţinând papei Ioan Paul al II-lea, declaraţie publicată în numărul mai sus amintit din “The Washington Post” :

“Astăzi, mai mult decât acum 50 de ani, cunoştinţele ştiinţei moderne ne fac să concluzionăm că teoria evoluţionistă este mai mult decât o ipoteză… Rezultatele cercetărilor ştiinţifice, nu raţionate sau induse, ci întreprinse separat de savanţi, constituie ele însele un argument major în favoarea acestei teorii “. David Beyers, directorul executiv al Comitetului pentru Ştiinţă şi Valori Umane din cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici, a spus cu această ocazie: “Acesta este un pas important: Biserica şi-a schimbat opiniile. Ieri, Biserica spunea că eşti liber să accepţi evoluţia sau orice formă de creaţionism. Astăzi Biserica declară că vom accepta evoluţia care, în orice caz, există, de facto. Cine se mai îndoieşte astăzi în Biserica Romano-Catolică asupra evoluţiei? Eu cred că nimeni. “

Iată aşadar cum declaraţiile papei şi ale oficialilor catolici neagă întreg referatul scripturistic al Genezei. Ca şi pentru toate ereziile promovate de romano-catolici, aceasta ne face să ne întrebăm cum este posibil să considerăm biserica romano-catolică drept biserică “soră” şi să ne numim cu mândrie “fraţi în credinţă” cu partizanii lui Darwin? Şi ceea ce este cu mult mai scandalos, este că declaraţia papei reprezintă un răspuns la faimoasa “Humani Generis” – scrisoarea enciclică dată de papa Pius XII în 1950. În acea enciclică, papa Pius concluziona că teoria evoluţionistă reprezintă o serioasă ipoteză. Iată aşadar cum gradul de apostasie al romano-catolicilor creşte generaţie cu generaţie.

.

Dar prima falsificare a Sfintei Scripturi făcută de papa Ioan Paul al II-lea, a fost atunci când a omis acele versete care îi acuzau pe iudei de răstignirea Mântuitorului Hristos. Mulţi îşi amintesc poate de discuţiile stârnite în jurul cazului lui Marcel June; acesta fiind profesor de teologie în Franţa, a fost adus în faţa justiţiei de către o organizaţie anti-defăimare evreiască asociată cu cardinalul catolic Etchegaray. Motivul invocat a fost instigarea la ură de rasă, întrucât profesorul a protestat contra falsificării Bibliei, prin scoaterea acelor pasaje acuzative în mod direct pentru evrei. O “personalitate de marcă” a conciliului Vatican II a fost Jules Isaac. Acesta a lucrat timp de 20 de ani la purificarea bisericii romano-catolice de orice “antisemitism”. Pe 13 Iunie 1960, Jules Isaac a fost primit în audienţă de papa Ioan VI; după această întrevedere cardinalul Augustin Bea a fost însărcinat să studieze mai bine cum s-ar putea stârpi orice urmă de antisemitism în biserica romano-catolică. Ca rezultat, pe 20 noiembrie 1964, s-a adoptat o schemă de reconciliere a religiei creştine cu iudaismul (3-Leon de Poncins, “Judaism and Vatican”). Pentru conceperea acestei scheme, cardinalul Augustin Bea (pe numele său adevărat, Beheim) s-a întâlnit la Roma cu rabinul Abraham J. Herschel, de la Seminarul Evreiesc din New York; în acelaşi timp, Dr. Nahum Goldmann, şeful Conferinţei Internaţionale a Organizaţiilor Evreieşti, împreună cu alţi reprezentanţi ai lojei masonice iudaice B’nai B’rith s-au întâlnit la Roma cu papa. Jules Isaac i-a cerut papei să se renunţe la acele versete despre patimile Mântuitorului şi despre răstignire, el spunând: “cei patru evanghelişti au fost nişte scornitori şi calomniatori ai poporului evreu, fără să aibă vreun motiv real. Nici părinţii bisericii nu sunt mai buni; ei sunt defăimători plini de otravă, vinovaţi de genocid” (în “Jesus et Israel, Genese de l’Antisemitisme”).

Papa Paul VI, scria la 2 aprilie 1969, după Conciliul Vatican II că de acum se va propovădui în lume un creştinism cosmetizat: “Atractiv, plăcut, pozitiv, acceptabil şi amiabil; prieten al vieţii, al omului şi chiar al lucrurilor lumeşti… un creştinism indulgent, deschis, liber, descătuşat de rigiditatea Evului Mediu şi eliberat de interpretări pesimiste privind oamenii şi obiceiurile lor” (în “Catholic Family News”). Contribuţia lui Augustin Bea la recunoaşterea – adoptată de Conciliul Vatican II – a faptului că evreii nu sunt vinovaţi de răstignirea lui Iisus Hristos, a fost înalt apreciată de revista evreiască “The Jewish Sentinel” (Chicago, 26 noiembrie 1964). Revista “Look”, în numărul său din ianuarie 1966, apărut după Conciliul II Vatican, dădea o înaltă apreciere cardinalului Augustin Bea şi de asemenea lui Jules Isaac, drept iniţiatori ai acelor decizii luate de Conciliul II Vatican asupra absolvirii evreilor de orice vină privind răstignirea Mântuitorului Iisus Hristos. După numai 8 ani, Reuniunea Episcopatului Francez, adopta la 16 aprilie 1973, în aşa numitele “Directive Spirituale”, următoarele patru principii recomandate de biserica romano-catolică:

1. În ciuda refuzului lor de a-L accepta pe Mântuitorul Iisus Hristos ca pe Mesia, mozaicismul este astăzi o binecuvântare pentru întreaga lume.

2. Iudeii au astăzi “o misiune universală în lumea întreagă”.

3. Şi Biserica creştină trebuie să urmeze “acelaşi plan universal al mântuirii”.

4. Atenţia comună, atât iudeilor, cât şi creştinilor, este îndreptată către o aceeaşi eră mesianică.

Mai mult decât această aventură teologică a Episcopatului Catolic Francez, este următoarea declaraţie a cardinalului Etchegaray despre relaţiile dintre Biserica creştină şi iudei: “aceste relaţii privesc Biserica nu numai în aspectele ei exterioare, ci şi în aspectele ei interne, cum ar fi însăşi definiţia Bisericii“. Acelaşi cardinal vede relaţiile dintre mozaicism şi Biserica creştină ca “o asiduă competiţie între cei care încă îl aşteaptă pe viitorul Mesia şi cei care aşteaptă a doua venire a Lui” .

După aceste scandaloase consideraţii ale ierarhiei romano-catolice, ne întrebăm dacă aceştia mai pot fi oare numiţi creştini; întreaga imnografie ortodoxă şi în special cântările Postului Mare se referă la pierderea caracterului mântuitor al Legii celei Vechi, odată cu Întruparea, răstignirea, moartea şi Învierea lui Hristos Iisus, Dumnezeul cel adevărat. Numai respectarea Legii Vechiului Testament, fără acceptarea lui Iisus Hristos ca pe Fiul Tatălui Ceresc şi Dumnezeu adevărat, nu poate duce la mântuire.

Vechiul Testament are desigur importanţa lui covârşitoare, proorocind despre certitudinea venirii lui Mesia. Profeţii Vechiului Testament vorbesc despre Mântuitorul şi despre Împărăţia Lui, despre Maica Domnului, despre Noul Templu -Biserica lui Hristos- mai strălucitor şi mai plin de slavă decât templul iudeilor din Ierusalim. Mesia Hristos a venit deja pentru noi creştinii ortodocşi, pe când iudeii încă Îl mai aşteaptă; orbirea şi învârtoşarea inimilor lor rămân şi astăzi aceleaşi ca pe vremea Mântuitorului. Legalismul, formalismul, răstălmăcirea până la extrem a Legii, persistă şi azi ca atunci când Mântuitorul îi Învinuia pe cărturari şi pe farisei că înţeleg semnele schimbării timpului, privind la cer, când e soare sau e nor, dar nu înţeleg semnele plinirii vremii. Însuşi Mântuitorul Hristos a spus că El nu a venit să strice Legea, ci să o plinească. Cu aceeaşi semnificaţie este şi următorul fragment dintr-un imn ortodox, ce confirmă credinţa Bisericii Ortodoxe că păstrând numai vechile porunci ale Vechiului Testament şi totodată negând dumnezeirea persoanei Mântuitorului, aşa cum fac iudeii, reprezintă o veşnică osândă pentru iudei: “O, adunătură vicleană şi desfrânată (adică sinagogă)…de ce ţii Legământul dacă nu eşti moştenitoarea lui? De ce te lauzi cu Tatăl, dacă nu ai primit pe Fiul? “(stihira III pentru Vecernia Marii Luni)

De când a început studiile sale teologice, papa Ioan Paul al II-lea a fost influenţat de duhul filosofilor necreştini modernişti: Husserl, Kierkegaard, Scheler, Rudolf Steiner şi de asemenea de teoriilor eronate ale lui Hans Urs von Balthasar. Iată un exemplu din declaraţiile caracteristice ale papei Ioan Paul al II-lea: “Este nevoie să separăm creştinismul de forma lui europeană. Popoarele cu o cultură străveche au dificultăţi în a accepta creştinismul, întrucât această religie le este prezentată în formulele ei europene…Înţelegem că se impune o africanizare, o indianizare, o niponizare a slujbelor noastre creştine“. Teologul ortodox, va vedea, fără îndoială, în această declaraţie a papei, greşeala tipică a catolicilor privind concepţia despre mântuire, despre Tradiţie şi despre adevărul mântuitor, anume: că toate acestea sunt numai o chestiune de moştenire culturală.

Actuala conversie păgână a romano-catolicismului nu a început însă cu Conciliul Vatican II. A fost un proces îndelungat, început în acel moment când s-au introdus primele erori dogmatice în teologia apuseană. Romano-catolicii au încetat de a mai fi Biserică în momentul în care s-au separat de Biserica Ortodoxă, Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolică.

Şi ce înţeleg romano-catolicii practic prin această “adaptare culturală” a vieţii Bisericii?

În mai 1985, vizitând Belgia, papa Ioan Paul al II-lea, a declarat că atât musulmanii cât şi creştinii sunt supuşii aceluiaşi Dumnezeu, utilizând fiecare “cărţile noastre sfinte corespunzătoare” . Astfel, papa pare să fi uitat că în una din aceste “cărţi sfinte”- în Coran, sunt scrise următoarele blasfemii: “Sunt 11 lucruri spurcate – urina, excrementele, sperma, oasele, sângele, câinele, porcul, bărbatul şi femeia ne-musulmani şi treimea.” (Articolul1) Şi încă: “Cine crede în treime, este spurcat precum urina şi fecalele.” (Articolul2) .

În august 1985, vizitând Marocul, acelaşi papă a afirmat despre credinţa noastră că este comună atât creştinilor cât şi musulmanilor. Aceste eforturi de a “adapta” religia creştină la obiceiurile şi tradiţiile culturale este foarte fructuoasă în Europa, mai mult decât în Asia. Pe 20 iunie 1980, o moschee s-a deschis la Lille, într-o fostă capelă dominicană. În 1981 o moschee s-a deschis în vechea biserică din Mureaux. Pe 7 decembrie 1982, o altă moschee s-a deschis la Sarcelles. În decembrie 1984, o altă moschee s-a deschis la Roma…

Religiile păgâne asiatice par să beneficieze de aceeaşi bunăvoinţă papală. Putem menţiona următoarele fapte: complimentele adresate reprezentanţilor budişti şi şintoişti care au fost primiţi de papă la Tokio în 1981. Laudele aduse libertăţii religioase şi acelor religii care adoră natura (vizita papei la Bankok, când papa s-a plecat în faţa şefului spiritual budist). În India, papa şi-a scos pantofii pentru a aşeza o ghirlandă de flori la mormântul lui Mahatma Gandhi. Cu această ocazie, papa a declarat: “omul este acea rădăcină pe care Biserica trebuie să o cultive, pentru a-şi rămâne fidelă ei înşişi…” Şi mai mult: “Hinduşii, budiştii şi creştinii se reunesc pentru a proclama adevărul despre om şi în special privind apărarea drepturilor omului; pentru a elimina sărăcia, foametea, ignoranţa, persecuţiile“. Putem cu uşurinţă să ne întrebăm ce adevăruri comune despre om pot proclama împreună creştinii şi păgânii, în momentul în care ei nu cinstesc aceeaşi divinitate.

În Europa, acţiunile papei au un efect magistral. În 1985 la Vincennes, s-a inaugurat un Templu Tibetan, unde au fost “consacraţi” 10 francezi drept “lama” şi într-un timp scurt au fost consacraţi alţi 14 francezi drept “lama” tibetani. În Franţa s-au estimat 30 centre religioase tibetane, la acel moment. În iulie 1987, un ziar local descrie modul de viaţă a unui lama tibetan şi menţionează că mulţi lama au sosit în Franţa de la Darjeeling, India. Unul dintre ei şi-a deschis în Franţa în 1987, în localitatea Plaigne, “Templul celor 1000 de Buda”. Acesta este cel mai mare templu tibetan din Franţa şi unele dintre statui au peste 7 metri în înălţime. Aceşti călugări tibetani trăiesc aparent din donaţii, însă cum au reuşit ei atunci să ridice un asemenea templu? Pe banii cui?

Erezia ecumenistă

Este bineştiut că din trupul stricat al unei credinţe eretice, odrăslesc noi erezii. Prin urmare vor fi uşor de înţeles următoarele fapte uimitoare şi scandaloase, nu mai puţin condamnabile decât faptele istorice despre opulenţa, erorile şi atitudinea departe de smerenia creştină a ierarhiei romano-catolice.

La numai câteva ore după închiderea lucrărilor Conciliul Vatican II, Karol Wojtyla a declarat despre slujbele bisericeşti în biserica romano-catolică: “totul se va schimba: cuvintele, gesturile, culorile, veşmintele, imnografia, arhitectura. Problema reformării Liturghiei este enormă şi e dificil de prevăzut cum se va sfârşi“. Anii următori au adus confirmarea acestei decizii. În mai 1980 în Zair, papa a consacrat 8 episcopi, la o ceremonie de 1 milion de participanţi. Preoţii se legănau în timp ce mulţimea cânta “gloria”; după aceea, au cântat în Swahili, Lingala şi Kikongo, acompaniaţi de chitare, acordeoane şi tam-tam. Apoi, la un serviciu divin oficiat de papă la Nairobi, ofertoriumul a fost, de fapt, un ritual african: triburi de negri din Kenya au adus coşuleţe cu fructe, o oaie care behăia, obiecte de artizanat local. Papa însuşi şi-a aşezat pe cap faimoasa podoabă “Masai”, de 40 centimetri înălţime, ornată cu pene, iar pe umeri o mantie “Masai” roşie. În februarie 1982, ultima liturghie a papei în Africa, a constat din cântece şi dansuri tradiţionale africane, similare cu cele pe care le executau triburile africane atunci când îşi ucideau sclavii în ritualurile lor păgâne. Două luni mai târziu, Reuniunea Naţională Liturgică a Episcopilor din Volta Superioară, a prescris ritualul liturgic, constând dintr-un amalgam de aşa-numite elemente creştine din dansuri tradiţionale, bătăi ritmice din palme, strigăte de femei, bătaia ritmică a tam-tamului, pentru a marca fiecare moment mai important. În Postul Mare, în Vinerea Mare, un grup de dansatori, bărbaţi şi femei, trebuie să salute Crucea.

În mai 1984, papa a celebrat liturghia în Papua – Noua Guinee. Cu această ocazie, 250 de dansatori, pe jumătate dezbrăcaţi şi purtând ornamente multicolore, au executat dansurile lor rituale acompaniate de bătăi de tobe.

În septembrie, 1984, papa a hirotonit 8 diaconi în Canada. În timpul acestei ceremonii, indigenii au aprins focul sacru, arzând plante pentru a chema Marele Spirit Ke-Jem-Manito, apoi i-au dăruit papei o pană înmuiată în sânge proaspăt. În 1985, în timpul călătoriei sale în Togo, papa a declarat: “Pentru prima dată m-am rugat împreună cu cei care cred în animism” . De fapt, în 1985 în Togo, papa a participat la un ritual păgân propriu-zis, ce nu a mai fost ascuns sub masca unei liturghii creştine. Astfel, papa însoţit de vrăjitori, s-au deplasat într-o pădure. Jurnalul l’Osservatore Romano descrie cum papa a acceptat să invoce puterea magică a apei şi a morţilor. Papa a executat toate mişcările şi gesturile rituale, folosind făină şi apă şi împrăştiindu-le pe pământ în mai multe direcţii. După aceea, el însuşi s-a plecat la pământ.

E important să amintim că ideea unificării tuturor religiilor s-a conturat mai cu putere încă de la Chicago (1893) şi Paris (1900). Masoneria a propus să se facă un Congres al tuturor religiilor, pentru a promova “o religie universală, acceptată de popoare de toate culturile şi tradiţiile“, aşa cum Loja Marelui Orient a declarat încă de la mijlocul secolului al XIX-lea. La 27 octombrie 1986, papa Ioan Paul al II-lea a adus la realitate acest proiect al masoneriei. Papa a primit în bazilica Sfântului Francisc, în Assisi, pe reprezentanţii marilor religii ale lumii pentru a se ruga împreună. Locul rezervat lui Dalai Lama era chiar altarul central, unde Dalai Lama a instalat o statuie a lui Buda. Episcopii catolici au văzut statuia şi nu au spus nimic… Un an mai târziu evenimentul s-a repetat la Biserica Santa Maria din Trastavere, în Roma, spre satisfacţia masonilor, care şi-au publicat victoria în ziarul “Hiram” scos de Loja Marelui Orient. Masonul F.M. Marsaudon scria: “Catolici, Ortodocşi, protestanţi, evrei, musulmani, hinduşi, budişti, liber-cugetători, pentru noi nu sunt decât porecle; francmasoneria este numele întregii familii” .

Relaţiile catolicilor cu francmasoneria au făcut multe valuri şi sunt binecunoscute în Occident. Astfel, Mary Ball Martinez a scris în cartea “Subminarea Bisericii Catolice”, că în acest secol mulţi papi au fost masoni. Jurnalista Mary Ball Martinez a fost 15 ani reporter al Vaticanului pentru o seamă de reviste faimoase (“The Wonderer” sau “The National Review“). Mary Ball afirmă că papa Ioan al XXIII-lea era iniţiat în francmasonerie şi că a participat la întrunirile Lojei Marelui Orient de la Paris din 1940. Carlos Vasquez, mare Comandor al Francmasoneriei Mexicane, a declarat că papa Ioan al XXIII-lea şi de asemenea Paul al VI-lea erau masoni; episcopul Sergio Mendez din Cuernabaca (care a introdus la Conciliul Vatican II iniţiativa de a anula interdicţia credincioşilor catolici de a putea fi şi masoni), a fost în aceeaşi lojă cu Carlos Vasquez, după cum declară chiar acesta din urmă. În “CDL Report” din mai 1995, găsim următoarea menţiune: “Pe 9 străzi ale Vaticanului sunt 4 loje masonice. Unii din cei mai înalţi reprezentanţi ai staffu-lui Vaticanului sunt membri ai masoneriei şi aparţin Ritului Scoţian“.

Romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia

Toate faptele prezentate mai sus pot fi explicate cu uşurinţă dacă luăm în considerare mai înainte de toate că romano-catolicii nu au refuzat niciodată să facă compromisuri cu puterea politică lumească pentru a-şi menţine şi extinde supremaţia. Confesiunea romano-catolică, bazată pe un sistem doctrinar complet străin de învăţătura apostolică a Bisericii Ortodoxe, a luptat să supravieţuiască prin filosofia sa umanistă şi antropocentrică. Astfel, nici harul şi nici ajutorul dumnezeiesc nu pot fi împărtăşite credincioşilor prin tainele acestei confesiuni. O teologie deconectată de orice legătură cu Dumnezeu Cel slăvit în Sfânta Treime (prin refuzul lor de a accepta energiile necreate), explică rolul major acordat omului (papei) pentru a susţine şi justifica credinţa lor falimentară şi nemântuitoare. Refuzul sistematic de a accepta dogmele Ortodoxiei, prozelitismul, uniatismul şi celelalte metode folosite pentru a-şi câştiga cât mai mulţi credincioşi, ne fac astăzi să privim cu multă circumspecţie la declaraţiile de iubire şi respect pe care aceştia le fac cu insistenţă faţă de creştinismul Ortodox din România.

La realizarea acestui material, s-au folosit următoarele resurse (Bibliografie):

• “Istoria Bisericească Universală”, Volumul II, Editura IBMBOR, Bucureşti, 1993.

• “Rugăciune şi Lumină Mistică”, Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa, Editura Dacia, Cluj, 1998.

• “Distrugerea Bisericii Romano-catolice”, în Revista “Francmasoneria”, paginile 49-51, nr. 1, 1999.

• “Ortodoxie şi Ecumenism”, Arhim. Serafim Alexiev, Arhim. Jazadjiev, 1997.

• “Cine atacă Biserica Romano-catolică?” articol Internet, “Romanian Historical Studies”.

• Revista “Studii Teologice”, nr. 5-6, 1955.