Cine citeste critica si istorie literara eminesciana ramane surprins de cel putin doua tendinte, explicabile, la urma urmei, fiecare in felul ei, ori prin neintelegerea locului special pe care il are preocuparea pentru cele ale credintei in opera lui Eminescu, ori prin supralicitarea unor aspecte in dauna altora. Este totusi o distanta prea mare intre a-l crede pe Eminescu ateu si a-l propune pentru… trecerea in randul sfintilor (este si o asemenea opinie, sa nu-i zicem altcumva).
Tudor Vianu (Poezia lui Eminescu, 1930, cap. Luceafarul), ponderat sau poate doar prudent (in epoca se inregistreaza o carte care il contrazice categoric), afirma: „Poate ca daca elanul catre Dumnezeu ar fi devenit disciplina fiintei sale, o ultima caldura binefacatoare ar fi transformat pesimismul sau in speranta si gandul catre imobilitatea lumii in nazuinta catre perfectiunea ei”, insa, asa cum stau lucrurile, „sub valurile sensibilitatii sale, uneori vulcanice, alteori molcome si dulci, simtim adancul unei mari raceli”. Criticul vorbise despre „structura tripartita a lumii”, vizibila in Luceafarul (om, stea, Dumnezeu), dar, in loc sa adanceasca ideea pe linia unei apropieri de viziunea crestina asupra existentei, ramane la moda vremii de a explica totul prin filosofia lui Schopenhauer. Obnubiland ceea ce ar fi izvor crestin la Eminescu, Vianu creioneaza un portret interior al poetului din care elimina tocmai substanta care deschide orizonturile metafizice.
Pentru Pompiliu Constantinescu, altfel un critic sagace, M. Eminescu este, nici mai mult nici mai putin, „poet pagan” (V. Conferinta la Radio Bucuresti Eminescu – poet pagan, din 14 oct. 1945, reluata apoi in diferite volume), dar „un poet al pamantului nostru, legat de matca traditiei prin atatea fire”; nu este un poet crestin, ortodox, „totusi este al nostru, este cel mai cuprinzator geniu individual de geniu colectiv, fara sa fie mistic crestin sau ortodox tematic”; ba, mai mult, „nu poate fi crestin, ci pagan, fiindca nu cunoaste nici un pacat, care este o frana in scrutarea Existentei” (!) continuare »