Author Archives: admin

Parintele Justin Parvu despre unitatea Ortodoxiei si harul preotilor

Parintele Justin: Se zice ca incurajez la scindare. Daca si eu, care mi-am costat viata pentru unitatea si existenta ortodoxiei… spun (unii) acuma ca sunt pentru scindarea ortodoxiei. (Cel ce ma acuza) este un cetatean de pe la Iasi, de la Golia, fost yoghin. Ei nu inteleg ce am vrut sa spun eu. Harul lucreaza in raport de virtute. Cu cat, in sfarsit, omul este mai virtuos, cu atat vine harul peste har. Dar omul cand este sub nivelul acestui har, cand este in pacatosenie, nu este in virtute, atunci harul se retrage. Masura aceasta, omul se duce si nu mai are nicio legatura cu sfintenia si cu harul.

Dar el, ca preot, poate oficia?

Parintele Justin: El, ca preot, poate oficia, sigur ca da. Are lucrarea lui. Dar vrednicia lui unde e? Iata, la noi, in viata noastra ortodoxa, este si lucrul acesta, ca pacatul nu se amesteca cu omul. Haru-i har si pacatul e pacat.

Pacatele nu-i ating harul. Parinte, dar el poate sfinti in conditiile in care este cazut ca om?

Parintele Justin: El poate orice. Ca om e cazut, dar el poate sfinti. Sa va dau un exemplu, de pilda, e chemat episcopul sa vada un preot beat in marginea unui sant. Episcopul vine si il vede. Asta este fiul vostru. Voi l-ati crescut, voi l-ati educat, voi l-ati deformat. I-ati dat (sa bea) si la botez, si la cununie, si la parastas.

Preotii sunt cum i-a facut poporul.

Parintele Justin: Da. Si atunci, il scoli de-aici maine dimineata, iti face aghiazma si ai sa bei aghiazma facuta de el. Acum il vezi beat aici, dar maine il pui la treaba si lucreaza harul.

Asa spunea si Parintele Cleopa.

Parintele Justin: Da! Dar asta nu merge asa. Inseamna ca poate sa-si faca de cap oricand si el tot preot e. E preot, dar noi trebuie sa conlucram, sa avem niste preoti model ca sa aiba credinciosii dupa ce sa se orienteze. Dupa ce sa se orienteze? Dupa cel aflat intr-o cadere prapastioasa?

Eu am facut afirmatia asta si m-au scos ca fac erezie si ca am anulat dreptul la pocainta. Nu m-am gandit la asta, sa nu dau dreptul la pocainta, dar (trebuie) sa vad ca ai o incercare de vindecare.

– fragment dintr-o convorbire a Parintelui Justin Parvu cu doamna Aspazia Otel Petrescu

Cazul din republica Moldova si despre Botezul cel mantuitor, facut prin intreita afundare, in numele Sfintei Treimi

Un nou atac impotriva Bisericii al antihristilor de la trustul realitatea, via publika.md, are loc in aceste zile in republica Moldova:

Un bebelus de o luna si jumatate a murit inecat in timpul botezului, tragedia provocand reactii in toata Republica Moldova. Conform Unimedia.md, parintele Valentin din comuna Mihaleni sustine ca nu poarta nicio vina pentru tragedia care s-a produs joi seara. Politia a deschis un dosar penal, si, daca va fi gasit vinovat, preotul risca sa stea dupa gratii pentru omor din imprudenta.

Avem toata certitudinea ca acel copil a ajuns direct in Rai si se va ruga pentru parintii sai, asa ca nu este bucurie mai mare decat aceasta.

Despre cum se savarseste BOTEZUL citim la Sf. Ioan Gura de Aur (savarsirea lui prin intreita afundare)

„Caci a se boteza, adica a se afunda in apa si apoi a ridica capul in sus, este simbol al pogorarii din iad si al iesirii de acolo. Pentru care Pavel numeste botezul mormant, zicand: impreuna cu el ne-am ingropat prin botez intru moarte (Rom. 6, 4).”

(Comentariile sau Talcuirea Epistolei intai catre Corinteni, omilia XL, p. 436)

„De trei ori cufundand si ridicand capul, aratand prin acest tainic ritual coborarea Duhului.”

(Omilia aceluiasi catre cei ce urmeaza a fi luminati si lamurire clara a celor savarsite in chip simbolic si inchipuite in dumnezeiescul botez, inrvol. Cateheze baptismale, p. 55)

„Daca se afunda cel ce se boteaza, este simbolul unei inmormantari care ea insasi vesteste invierea. Soarele obosit si intunecat se arunca in. ocean pentru a iesi din el nou si mai stralucitor.”

(Din vol. Bogatiile oratorice, p. 194)

TAINA SFANTULUI BOTEZ

Sfantul Botez este intaia dintre Tainele Sfintei Biserici; este usa prin care se intra in Sfanta Biserica. Si numai ajungand membri ai Bisericii lui Hristos ne putem invrednici si de primirea celorlalte Sfinte Taine.

Taina Sfantulul Botez a fost asezata de Mantuitorul Iisus Hristos prin cuvintele: “Mergand, invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh” (Matei XXVIII, 19). Acestea le-a grait dupa invierea Sa din morti.
Dar Taina Sfantului Botez nu este numai usa prin care se intra in Sfanta Biserica a lui Hristos, ci si pentru castigarea imparatiei lui Dumnezeu, asa cum ne incredinteaza insusi Mantuitorul, zicand : “De nu se va naste cineva din apa si din Duh, nu va putea sa intre in imparatia lui Dumnezeu.” (Ioan III, 5).

Si inaintemergatorul Mantuitorului Hristos, sfantul Ioan, a botezat la Iordam. Dar botezul lui nu era Taina, ci inchipuia doar curatirea de pacate prin credinta si pocainta; el era mai mult un indemn la pocainta, un semn vazut si pregatitor spre cele ce aveau sa vina, cum marturiseste chiar sfantul Ioan Botezatorul: “Eu unul va botez cu apa spre pocainta, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic sa-I duc incaltamintea. Acesta va va boteza cu Duh Sfant si cu foc” (Matei III, 11). Mai tarziu, si sfantul apostol Pavel, intalnind in calea sa pe unii care primisera botezul lui Ioan, i-a intrebat: “Primit-ati voi Duhul Sfant cand ati crezut? lar ei au zis catre el: Dar nici n-am auzit, daca este Duh Sfant. Si el a zis : Deci in ce v-ati botezat ? Ei au zis: In botezul lui Ioan. Iar Pavel a zis: Ioan a botezat cu botezul pocaintei, spunand poporului sa creada in Cel ce avea sa vina dupa el, adica in Iisus Hristos. Si auzind ei, s-au botezat in numele Domnului Iisus” (Fapte XIX, 1?5), adica au primit Botezul crestin.

Sfantul Botez instituit de Mantuitorul Iisus Hristos nu este doar un semn pregatitor pentru cele ce ar fi sa vina, ci este o Sfanta Taina a Bisericii lui Hristos.
Partea vazuta a Tainei Sfantului Botez consta din afundarea de trei ori in apa sfintita a celui ce se boteaza si in rostirea cuvintelor : “Boteaza-se robul lui Dumnezeu (N) In numele Tatalui, amin, si al Fiului, amin, si al Sfantului Duh, amin; acum si pururea si in vecii vecilor, amin”.

Sfanta noastra Biserica face Botezul prin afundare, nu prin turnare sau prin stropire, pentru ca chiar cuvantul botez are insemnarea de “a afunda”, “a cufunda”. Sub forma de turnare sau prin stropire se savarseste doar in imprejurari cu totul deosebite, cand, de pilda, cineva este greu bolnav sau cand nu se afla la indemana apa din destul.

Apa care se foloseste la Taina Sfantului Botez trebuie sa fie naturala, curata, cu nimic amestecata. continuare »

NU vizitei papei in Romania! Pustnicul Rafail Berestov avertizeaza Rusia de vinderea Ortodoxiei la viitorul sinod talharesc. Valabil si pentru ierarhia BOR

Incepem o serie de articole, prin care argumentam pericolul vizitei papei Ratzinger in Romania, vizita aprobata chiar de sinodul BOR. Aceasta vizita face parte dintr-un program mai amplu de obisnuire a oamenilor cu ideea de dialog, colaborare si in final comuniune euharistica a ortodocsilor cu papistasii. Se lucreaza foarte subtil si cu rabdare, renuntandu-se a mai pune in discutie diferentele evidente dintre invatatura cea dreapta a Bisericii Ortodoxe si blasfemiile  cultului papistasesc. “Sabia Ortodoxiei trebuie scoasa, sa se vada ca este ascutita, iar de va fi nevoie vom taia si din capete! Traim un moment istoric” si vom fi martori multor uraciuni savarsite in Biserica, insa nu trebuie sa ne inspaimantam, nu suntem singuri, aparam Adevarul si El pe noi! Biruinta va fi a celor ce se tin de Dreapta Credinta! Asa sa ne ajute Dumnezeu pe toti!

Iubiti Arhipastori si Pastori ai Bisericii Ortodoxe Ruse, ma adresez catre voi, eu, nevrednicul monah Rafail (Berestov)

Dusmanii mantuirii noastre, vrajmasii lui Dumnezeu, au trecut cu toata hotararea la atac. Ei pregatesc unirea (cu „bisericile” eretice – n.n.) si prin actiunile lor decisive vor sa directioneze Biserica Ortodoxa pe calea pieirii, calea unirii. Vremurile in care traim sunt bantuite de diferite invataturi gresite si talmaciri teologice false, pentru ca noi, intreaga omenirea, suntem afectati de inselare. E o mare inselare, cand cineva vrea sa stearga dogmele, sa stearga hotarele bisericesti, e o foarte mare inselare diavoleasca, acum acestia nu vad cu desavarsire hotarele si nu se supun nici canoanelor, nici dogmelor bisericesti, intarite la cele sapte Soboare Ecumenice si care sunt stalpul si temelia adevarului (I Tim. 3, 15).

E razboi, razboi duhovnicesc, razboi al satanei cu Dumnezeu prin Biserica, pentru a schimonosi adevarul si pentru ca Duhul Sfant, Duhul Adevarului sa plece din Biserica atunci cand se va savarsi unirea cu ereticii. Pentru aceasta si pregatesc ei acum unirea. Este prima etapa de unire a Sfintei Biserici Ortodoxe cu ereticii-catolici pentru a-l recunoaste pe papa cap al Sfintei Biserici. Ereticul sa fie capul Sfintei Biserici?

Este o erezie catolica, papistasa! Si ca urmare – Duhul Sfant, Duhul Adevarului va pleca din Biserica, si toti cei care o vor primi si il vor pomeni pe papa, nu vor mai fi ortodocsi, ci eretici-catolici. Sau o vor face cu viclenie, zicand: „Pomeniti-l pe patriarhul vostru”, iar patriarhul il va pomeni pe papa. Este o mare viclenie. Daca patriarhul il va pomeni pe papa, inseamna ca el este catolic si nu ortodox. Noi, insa, crestinii ortodocsi, nu-l vom pomeni pe patriarhul-catolic.

Ma adresez cu toata fermitatea, stapanii mei: mitropoliti, arhiepiscopi si episcopi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, a batut ceasul! Nu se mai poate tacea, ci cu tarie trebuie sa spunem NU: NU – ecumenismului! NU – unirii! NU – papismului! NU – catolicismului! NU – globalizarii! NU – serghianismului! NU – renovationismului si neorenovationismului!

Va sfatuiesc sa convocati Soborul Local al Bisericii Ortodoxe Ruse, fara acei ierarhi care sunt infectati de erezii si sa se osandeasca toate ereziile pe care le-au acumulat unii reprezentanti ai Bisericii. Biserica este sfanta, de aceea in ea nu se pot contine pareri gresite.

Faptul ca reprezentantii oficiali ai Bisericii vor la aceasta etapa sa se uneasca cu papismul si sa-l recunoasca pe papa drept cap al Bisericii, este doar inceputul caderii. In viitor ei, vrajmasii lui Dumnezeu, vrajmasii mantuirii noastre, nu se vor opri, ei neaparat se vor uni cu toti cei auto-intitulati „crestini”. Insa, dupa ce se vor uni cu toti protestantii, uniatii, tot felul de monoteliti, monofiziti, baptisti, care chipurile marturisesc crestinismul, ei nu se vor opri. Ei pregatesc „biserica” satanei. Mai departe se vor uni cu religia musulmana, cu religia satanista iudaica, cu cea budista si chiar cu satanistii de tot soiul si cu vrajitorii, dupa cum deja au practicat la adunaturile ecumeniste.

Asadar, va chem cu toata hotararea, stapanii mei, Preasfintiti ai Bisericii Ortodoxe Ruse, sa stati pentru adevarul bisericesc, ca nu se mai poate tacea. „Nu avem unde da inapoi!”. A ne retrage inseamna a pieri. Stiti oare ca putem pierde Biserica Ortodoxa Rusa, dupa cum intreaga Europa a pierdut Ortodoxia. Ortodoxia se va duce in catacombe, ea va ramane, invatatura Ortodoxiei e de nebiruit.

Biserica lui Hristos este stalp de nebiruit al adevarului (1 Tim. 3, 15), dar cati oameni, cate milioane vor nimeri in labele dracilor… Intelegeti…?

Asadar, va chem pe voi, iubiti Arhipastori, sa va ridicati intru apararea credintei ortodoxe impotriva tuturor ereziilor si dezbinarilor.

Daca insa veti tacea cu voi se va judeca Sf. Serafim de Sarov, si Hristos infricosator va va acuza daca nu va veti ridica intru apararea Ortodoxiei:

Mie, nevrednicului Serafim, Domnul mi-a deschis, ca pe pamantul Rusiei vor fi mari nenorociri. Credinta Ortodoxa va fi calcata in picioare, arhiereii Bisericii lui Dumnezeu si alte fete duhovnicesti se vor lepada de curatia Ortodoxiei si pentru aceasta Domnul ii va pedepsi cu asprime. Eu, nevrednicul Serafim, trei zile si trei nopti L-am rugat pe Domnul ca sa ma lipseasca pe mine de Imparatia Cereasca, iar pe ei sa-i miluiasca. Dar Domnul a raspuns: „Nu ii voi milui, pentru ca ei invata invataturi omenesti si cu limba lor ma cinstesc pe Mine, iar inima lor departe de Mine sta”…

Orice dorinta de a introduce schimbari in pravila si invatatura Sfintei Bisericii este erezie, hula asupra Duhului Sfant, care nu se va ierta in veac. Pe aceasta cale vor merge arhiereii pamantului rusesc si mania lui Dumnezeu ii va rapune pe ei…

Pocaiti-va, cat Domnul mai rabda.

Si poporul rus nu va va sustine in lepadarea voastra. Veti fi ca niste tradatori, ca niste iude. Si doar acei Arhierei, care vor ramane credinciosi Bisericii si lui Hristos, vor fi in Biserica Sfanta, Ortodoxa.

Este necesar sa fie convocat Soborul Ortodox Local, daca reprezentantii oficiali vor accepta al 8-lea Sobor „talharesc” si vor primi ideile eretice de unire cu catolicii, vor recunoaste intaietatea papei si ecumenismul si daca vor incalca asezamintele Apostolesti despre aceea, ca preotul este barbatul unei femei si nu ii este permis sa se insoare de doua ori.

Acest sobor poate fi convocat de trei episcopi, sau de zece, sau de douazeci… Aceasta va fi Biserica prigonita, insa noi vom da marturii pentru ea, toti crestinii ortodocsi. Credinciosii, care-L iubesc pe Domnul nostru Iisus Hristos, vor ramane in Biserica. continuare »

Sfantul Ilie Lacatusu – 27 de ani de la trecerea la Domnul. Minunile sfantului, povestite de Parintele Justin Parvu si Parintele Ioan de la Rarau

O VIATA DE MARTIR

Parintele Ilie s-a nascut pe 6 Decembrie 1909 in satul Crapaturile, judetul Valcea, din parinti binecredinciosi. Isi doreste de mic copil sa-i slujeasca lui Dumnezeu si astfel, in 1934, termina Facultatea de Teologie din Bucuresti, si la putin timp dupa aceea este hirotonit.

Slujirea preoteasca i-a adus multe satisfactii duhovnicesti. Pentru marturisirea lui Hristos, a fost ca un ghimpe pentru regimul ateu al veacului trecut si, din acest motiv, a avut mult de suferit. Aceasta nu l-a impiedicat deloc in propovaduirea Cuvantului Adevarului, caci el mai mult se temea de Dumnezeu decat de oameni.
A suferit pentru biserica si neamul sau, pe care l-a iubit, ducandu-si crucea grea prin inchisori, asemenea parintelui Dumitru Staniloaie, a ieroschimonahului Daniil (Sandu) Tudor mort la inchisoarea Aiud, a preotului Dimitrie Bejan, a protosingherilor Nicodim Mandita, Arsenie Boca, Benedict Ghius, tanarului Constantin Oprisan mort la inchisoarea Pitesti,
Valeriu Gafencu si a multor altora. A fost arestat in anul 1952 pentru apartenenta la Miscarea Legionara si dus in judetul Constanta, la coloniile Gales si Peninsula. In 1954 este eliberat, iar din 1959 pana in 1964,este arestat si condamnat la munca silnica in Delta, la Periprava, unde-l intalneste pe parintele Iustin Parvu. Acolo s-au petrecut fapte demne de vietile sfintilor.
Dupa ce a fost eliberat, se stabileste fortat la Bolintin, unde lucreaza ca zidar. Intre anii 1965-1970, parintele Ilie a slujit intr-o parohie din judetul Teleorman, iar in 1970, este transferat in judetul Ilfov la Cucuruz, unde, in Ianuarie 1978, este pensionat.
Suferintele din timpul vietii I-au afectat foarte mult sanatatea si din acest motiv isi petrece sfarsitul vietii in spital, unde a spus ca, daca nu va muri pana la 22 Iulie, va mai trai inca 2 ani.
Dupa cum a spus, parintele Ilie trece la cele vesnice exact la 22 Iulie, acelasi an (1983).Tot atunci, a mai spus ca, daca sotia sa va inceta din viata peste 15 ani, sa fie ingropata langa el, ceea ce s-a implinit.

Pe 22 Septembrie 1998, la inmormantarea sotiei parintelui Ilie, cei prezenti s-au aflat in fata unui fapt neasteptat: trupul parintelui era neputrezit, uscat si placut mirositor.

La aflarea sfintelor moaste, fiica parintelui Ilie, Maria Sabina Spirache, singurul urmas inca in viata, sesizeaza descoperirea Arhiepiscopiei Bucurestilor, care primeste cu bucurie aceasta veste.
Cateva luni mai tarziu, pe postul national de televiziune, se difuzeaza filmul documentar Semne, realizat de regizorul Cornel Ciomazga, in care este prezentata descoperirea. continuare »

Parintele Profesor Mihai Valica versus "serafimul" undelor – in apararea "Duhovnicului Neamului", Parintele Justin Parvu

Catre Ierodiacon Serafim Pantea, referitor la scrisoarea deschisa adresata

Inaltpreasfintitului Mitropolit Teofan din18 iulie 2010, Mănăstirea Golia

Stimate Serafim Pantea,

Jignirile Dv. aduse Parintelui Justin sunt de-a dreptul blasfemiatoare si arata un infantilism teologic, nici macar de taliban ci de bazar haotic si micime spirituala.

Unde spune sau fagaduieste Iisus Hristos pacatosilor intregii lumi “că va fi cu noi, prin Duhul Sfânt, până la sfârșitul lumii și că nu ne va părăsi niciodată” daca gresim, cum afirmati in scrisoare? O spune doar Sfintilor Apostoli (Matei 19, 20) pe care-i investeste cu puteri speciale cand ii trimite la propovaduire.  Pe noi nu ne lasa orfani, dar putem deveni orfani cand il alungam pe Duhul Sfant prin pacatele noastre.

Noi cand ne abatem de la voia Domnului intra Satana in inima noastra si atunci Duhul ne paraseste (Rom. 5, 3; Luca 13, 16; Luca 22, 3; Ioan 13, 27, etc.)

S-au indepartat si ingerii de Iisus Hristos: „atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau” (Matei 4, 11) cand l-a ispitit satana cu toate ca l-a dus „Duhul –Πνεύματος- in pustie, ca sa fie ispitit de catre satana” (Matei 4, 1) tocmai ca sa ne arate ca nu poate fi o impreuna vietuire ontologica/fiintiala a ingerilor cu diavolii sau un „tandem” a lui Dumnezeu cu satana. De aceea il si izgoneste atat de categoric: „ mergi inapoia mea satano…” (Matei 4, 10). Oricum Iisus Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu nu putea fi parasit de Duhul Sfant cu care era in comuniune deplina chiar cand s-a apropiat diavolul.

Dupa teoria Dv. inseamna ca dupa ce a intrat Satana in Iuda („si după îmbucătură a intrat satana în el” Ioan 13, 27)  era si Duhul Sfant in inima lui, care nu stiu dupa ce scriptura a Dv. a fagaduit ca Duhul nu ne va parasi niciodata, chiar daca il vindem pe Hristos! Daca o astfel de teologie ati invatat la Iasi sau la Golia, atunci il rog pe IPS Teofan sa va trimita la reciclare sau la canon cateva luni, sa invatati ce inseamna teologia traita in Manastire in varf de munte, nu in oras si Manastire de 5 stele si nu doar o teologie traita si invatata pe sticla (TV) sau pe undele radio, copiata dupa standardele seculare.

Dupa asemenea confuzii si erori teologice nu ma mira ca nu faceti distinctia intre un studiu teologic si un „posibil raspuns despre cip si canon dat in contextul Sf. Spovedanii” la care faceti referire „ca este foarte slab” si pe care l-am scris ca sa indemn pe duhovnici la iconomie si nu la acrivie, asa cum trebuie scris un studiu teologic.  Era doar „un posibil raspuns”, mai pot fi o mie de raspunsuri bune, in raport de penitentul care se caieste.

Cum va permiteti sa-l acuzati pe Parintele Justin ca face parte din cei ce „se prefac sau par a fi duhovnicești” si sa-l acuzati de schisma si erezie si sa-l comparati cu satana? Chiar v-ati pierdut judecata?

La marii duhovnci, care au probat cu jertfa vietii credinciosia lor fata de Hristos si Biserica Sa, la ei harul lucreaza si din greseli: „căci judecata dintr-unul duce la osândire, iar harul din multe greşeli duce la îndreptare” (Romani 5, 16).

Acolo unde nu este „ judecata si osandire” ca la Dv. ci dorinta de a forma si a trage atentia asupra unui lucru eshatologic vital, cum este problema cipurilor, se mai si greseste, chiar ca duhovnic iscusit, insa are grija Dumnezeu, in dragostea Sa „sa implineasca pe cele cu lipsa” si sa le „intareasca pe cele cu neputinta” prin harul Sf. Duh si sa „prisoseasca harul acolo unde se inmulteste pacatul” (Romani 5 20) sau greseala fara de voie, nu pentru ca sa vietuiasca ontologic harul cu pacatul impreuna, ci pentru ca harul sa biruie greseala si astfel „harul din multe greseli sa duca la indreptare”, pe cand judecata Dv. duce doar la „osindire”.

Deci iata si verdictul final. Parintele Justin pentru ca iubeste fara margini si are pe Duhul Sfant in inima sa, chiar si „din multele greseli” (fara de voie) pe care le invocati si i le imputati, reuseste sa atraga harul Duhului Sfant, in timp ce Dv. prin judecata „dreapta” si vietuirea fara de prihana dusa la Golia aduceti „osandire”, sminteala si pacate…

Intrucat nu sunteti duhovnic, ci doar ierodiacon, cred ca va puneti nu numai in locul duhovnicului, ci chiar in locul Mitropolitului, scriindu-i scrisori de tragere la raspundere pentru bunatatea Sa de adevarat pastor si spuneam nu de mult ca „daca te faci pastor oaie fiind, atunci talibanizezi si transformi Biserica in inchizitie morala si nu o lasi sa fie Spital Duhovnicesc si mijloc de indumnezeiere, asa cum este la Petru Voda si osandesti pe fratele tau.
Cu dragoste frateasca in Hristos Domnul si Mantuitorul nostru,

Pr prof. Mihai Valica

Parintele Profesor Mihai Valica versus “serafimul” undelor – in apararea “Duhovnicului Neamului”, Parintele Justin Parvu

Catre Ierodiacon Serafim Pantea, referitor la scrisoarea deschisa adresata

Inaltpreasfintitului Mitropolit Teofan din18 iulie 2010, Mănăstirea Golia

Stimate Serafim Pantea,

Jignirile Dv. aduse Parintelui Justin sunt de-a dreptul blasfemiatoare si arata un infantilism teologic, nici macar de taliban ci de bazar haotic si micime spirituala.

Unde spune sau fagaduieste Iisus Hristos pacatosilor intregii lumi “că va fi cu noi, prin Duhul Sfânt, până la sfârșitul lumii și că nu ne va părăsi niciodată” daca gresim, cum afirmati in scrisoare? O spune doar Sfintilor Apostoli (Matei 19, 20) pe care-i investeste cu puteri speciale cand ii trimite la propovaduire.  Pe noi nu ne lasa orfani, dar putem deveni orfani cand il alungam pe Duhul Sfant prin pacatele noastre.

Noi cand ne abatem de la voia Domnului intra Satana in inima noastra si atunci Duhul ne paraseste (Rom. 5, 3; Luca 13, 16; Luca 22, 3; Ioan 13, 27, etc.)

S-au indepartat si ingerii de Iisus Hristos: „atunci L-a lăsat diavolul şi iată îngerii, venind la El, Îi slujeau” (Matei 4, 11) cand l-a ispitit satana cu toate ca l-a dus „Duhul –Πνεύματος- in pustie, ca sa fie ispitit de catre satana” (Matei 4, 1) tocmai ca sa ne arate ca nu poate fi o impreuna vietuire ontologica/fiintiala a ingerilor cu diavolii sau un „tandem” a lui Dumnezeu cu satana. De aceea il si izgoneste atat de categoric: „ mergi inapoia mea satano…” (Matei 4, 10). Oricum Iisus Hristos fiind Fiul lui Dumnezeu nu putea fi parasit de Duhul Sfant cu care era in comuniune deplina chiar cand s-a apropiat diavolul.

Dupa teoria Dv. inseamna ca dupa ce a intrat Satana in Iuda („si după îmbucătură a intrat satana în el” Ioan 13, 27)  era si Duhul Sfant in inima lui, care nu stiu dupa ce scriptura a Dv. a fagaduit ca Duhul nu ne va parasi niciodata, chiar daca il vindem pe Hristos! Daca o astfel de teologie ati invatat la Iasi sau la Golia, atunci il rog pe IPS Teofan sa va trimita la reciclare sau la canon cateva luni, sa invatati ce inseamna teologia traita in Manastire in varf de munte, nu in oras si Manastire de 5 stele si nu doar o teologie traita si invatata pe sticla (TV) sau pe undele radio, copiata dupa standardele seculare.

Dupa asemenea confuzii si erori teologice nu ma mira ca nu faceti distinctia intre un studiu teologic si un „posibil raspuns despre cip si canon dat in contextul Sf. Spovedanii” la care faceti referire „ca este foarte slab” si pe care l-am scris ca sa indemn pe duhovnici la iconomie si nu la acrivie, asa cum trebuie scris un studiu teologic.  Era doar „un posibil raspuns”, mai pot fi o mie de raspunsuri bune, in raport de penitentul care se caieste.

Cum va permiteti sa-l acuzati pe Parintele Justin ca face parte din cei ce „se prefac sau par a fi duhovnicești” si sa-l acuzati de schisma si erezie si sa-l comparati cu satana? Chiar v-ati pierdut judecata?

La marii duhovnci, care au probat cu jertfa vietii credinciosia lor fata de Hristos si Biserica Sa, la ei harul lucreaza si din greseli: „căci judecata dintr-unul duce la osândire, iar harul din multe greşeli duce la îndreptare” (Romani 5, 16).

Acolo unde nu este „ judecata si osandire” ca la Dv. ci dorinta de a forma si a trage atentia asupra unui lucru eshatologic vital, cum este problema cipurilor, se mai si greseste, chiar ca duhovnic iscusit, insa are grija Dumnezeu, in dragostea Sa „sa implineasca pe cele cu lipsa” si sa le „intareasca pe cele cu neputinta” prin harul Sf. Duh si sa „prisoseasca harul acolo unde se inmulteste pacatul” (Romani 5 20) sau greseala fara de voie, nu pentru ca sa vietuiasca ontologic harul cu pacatul impreuna, ci pentru ca harul sa biruie greseala si astfel „harul din multe greseli sa duca la indreptare”, pe cand judecata Dv. duce doar la „osindire”.

Deci iata si verdictul final. Parintele Justin pentru ca iubeste fara margini si are pe Duhul Sfant in inima sa, chiar si „din multele greseli” (fara de voie) pe care le invocati si i le imputati, reuseste sa atraga harul Duhului Sfant, in timp ce Dv. prin judecata „dreapta” si vietuirea fara de prihana dusa la Golia aduceti „osandire”, sminteala si pacate…

Intrucat nu sunteti duhovnic, ci doar ierodiacon, cred ca va puneti nu numai in locul duhovnicului, ci chiar in locul Mitropolitului, scriindu-i scrisori de tragere la raspundere pentru bunatatea Sa de adevarat pastor si spuneam nu de mult ca „daca te faci pastor oaie fiind, atunci talibanizezi si transformi Biserica in inchizitie morala si nu o lasi sa fie Spital Duhovnicesc si mijloc de indumnezeiere, asa cum este la Petru Voda si osandesti pe fratele tau.
Cu dragoste frateasca in Hristos Domnul si Mantuitorul nostru,

Pr prof. Mihai Valica

A mai cazut un “serafim”

Un calugar hacker virusat de draci, fost ucenic al gurului Bivolaru, isi permite sa-si dea cu parerea despre Parintele Justin intr-un mod ce dezvaluie clar indracirea lui. Intrucat este vietuitor al manastirii Golia, aflata in Mitropolia Moldovei si Bucovinei, cerem public o masura de corectie din partea IPS Teofan.

Va recomandam sa cititi un articol al d-nei Emilia Corbu cu privire la acest atac, cu adevarat de taliban, la adresa Parintelui Justin:

In razboiul ortodoxiei se tes suflete. Cei mai buni tesatori sunt monahii. Insa,
multi monahi si-au gresit cariera. Si nu glumesc! Monahismul este ,,profesia,, de a pastra nealterata, de a transmite si apara invatatura crestina cu costul vietii. Poate este cea mai grea profesie dar si cea mai nobila. Cine crede ca este poezie sau un mod de viata visator se insala. Calugaria e haina grea. Trebuie sa fii puternic sa o porti. Are greutatea pamantului din tine.

Aparut la aproape 400 de ani de la venirea Mantuitorului, monahismul se defineste astfel ca un prim raspuns al Bisericii primare la pervertirea lumeasca a invataturii, proces survenit dupa recunoasterea oficiala de la inc. sec.IV si preluarea ei in cadrul politicii de stat.

Nu este o profesie oarecare ci una vocationala. Astfel ca, daca toti suntem crestini, doar unii dintre noi au taria sa se separe complet de lume pentru a trai doar cu Dumnezeu. In functie de aceasta traire vor fi judecati. Ca in orice domeniu, exista calugari buni si calugari slabi dar si unii care si-au gresit cariera. Mantuirea e de la Dumnezeu dar calugarilor ratati le va fi mult mai greu decat multora din lume. Si ratati in calugarie au fost de la bun inceput si in toate vremurile Nu e nici o rusine. Viata ne insala, de multe ori. Cadem, dar ne ridicam. Doar ca ei devin un pericol si pentru ei si pentru ceilalti. Sunt ca niste indicatoare plasate spre un drum infundat.

O fapta concreta

Un astfel de om este bietul Serafim. In loc sa steie in lume, sa-si ia nevasta, sa aiba copii, sa se pocaiasca sincer si sa fie un bun crestin, Pantea sta la manastire cu gandul la lume si mainile pe calculator. Si barem de ar sta cu folos, dar nu gasim nimic duhovnicesc in el. Pe blogul lui poti afla cura de slabire cu paine, asigurarile de locuinte si alte nimicuri lumesti. Prea putina invatatura. Si daca s-ar fi oprit aici, mai era cum era. Ziceam ca-i sarac dar are vointa. Dar, acum vreo doua saptamani l-a atacat pe parintele Iustin in privinta actelor biometrice. Am aflat d-abia acum. Nu are multi cititori. Si eu am vazut afisul de la Manastirea Petru-Voda. Nu era nimic scandalos in el, chiar daca am auzit ca au fost date jos. Oamenii trebuie sa inteleaga ca au o responsabilitate. Nu pot accepta, asa ca o vita, tot ce li se impune. Calugarii de acolo au dreptul sa isi spuna opinia cu privire la actele cu cip. Batranul are dreptate! Serafim nu are. Dar este foarte vehement.

Si parca asta nu ar fi fost de ajuns. In acelasi timp pe net a aparut si ,,Sarpele de la Petru-Voda,, o sabie boanta impotriva lui Victor Roncea. Mesajul era ca parintele trebuie avertizat cu privire la nu stiu ce infiltrati securisti…Si autorul e tot Serafim.

Cu toata sinceritatea va spun. Imi e mila de el. Articolul este o insulta ordinara la adresa parintelui. Apoi, atacul la adresa lui Roncea e absolut gratuit si inutil. Toti au o parere proasta despre Roncea. Nimeni nu are incredere in el. Ca a facut site-ul Romania-Nato. Mare branza! Cine scrie in el? Nimeni! Dar daca facea site-ul ,,Felinarul Rosu,,? Era mai bine? Ca face parte din Sistem. Oare? Asa cum Biserica e tradata si Sistemul poate fi tradat. continuare »

Pr. Prof. Mihai Valica – Un posibil raspuns dat crestinilor care au acceptat acte de identitate biometrice

In urma dezbaterilor referitoare la actele cu cip, Parintele Justin Parvu a solicitat Pr. prof. Mihai Valica o analiza teologica a acestei probleme. Mai jos avem raspunsul parintelui Mihai Valica, pentru care ii multumim.

1. Precizari teologie despre actele biometrice in contextul Sf. Spovedanii

Cei ce au acceptat actele biometrice este greu de spus ca au cazut din har ori s-au lepadat de Hristos, deoarece ei nu au primit pecetea antihristica, ci au dat dovada de putina credinta fata de profetiile din apocalipsa si trebuie canonisiti pe masura.

Actualmente crestinii doar sunt „testati” prealabil si nu pecetluiti de fortele oculte, care doresc sa evalueze vigilenta crestina, rezistenta lor la insistentele acestora si cat sunt crestinii de atentionati si avizati de lucrarea lui antihrist. Confruntarea finala va fi grabita sau intarziata in functie de nepregatirea sau pregatirea duhovniceasca a omului in lupta cu antihrist.

Cred ca actiunea in sine de punere in practica a catagrafiei biometrice, precum si documentele biometrice reprezinta doar o etapa pregatitoare venirii lui antihrist.

Nu trebuie pus semnul egal intre un pasaport biometric si numarul 666, care este pecetea finala destinata celor cazuti. (Apocalipsa 13, 8) Cine va accepta cu usurinta actele biometrice, fara sa opuna o rezistenta morala, acela va primi cu aceeasi usurinta si pecetea in vremurile de apoi.

2. Dileme canonice si pastorale

Cum trebuie indrumati pastoral cei ce din nestinta sau cu buna stiinta au primit actele biometrice?

Crestinii trebuie sa fie indrumati duhovniceste sa renunte de buna voie la actele biometrice ca un exercitiu spiritual de pregatire pentru confruntarea cu fortele raului in zilele de apoi si nicidecum pedepsiti de duhovnici cu asprime, ca si cand acestia au primit deja pecetea antihristica.

Este o eroare teologica si pastorala grava, si putem duce in derizoriu sau minimaliza profetia ioaneica din Apocalipsa 13-14 daca procedam altfel.

Trebuie de asemenea sa-i atentionam pe credinciosi, cu mult tact pastoral si cu intelepciune duhovniceasca, despre scopul final al acestei actiuni, care va conditiona existenta omului de supunerea oarba si discretionara de o persoana, de un sistem sau de o ideologie totalitara, asa cum este profetit in Apocalipsa 13-14.

Momentan trebuie sa vedem actiunea actelor biometrice ca o faza premergatoare venirii lui antihrist iar raspunsul nostru si atitudinea noastra sa anticipeze fermitatea angajarii noastre in vederea respingerii ofertei lui.

Asa cum soldatii fac armata si instructie inainte de a se pregati de razboi, tot asa si

crestinii au datoria morala de a se instrui duhovniceste intrucat „… i s-a dat sa faca razboi cu sfintii si sa-i biruiasca si i s-a dat ei stapanire peste toata semintia si poporul si limba si neamul”(Apocalipsa 13,7). Cine se instruieste va sti sa lupte si va reactiona ca atare, cine refuza, va pierde. continuare »

Comunicat al Parintelui Justin Parvu cu privire la discutiile din ultima vreme legate de actele cu cip

Comunicat cu privire la problema actelor cu cip

In urma controverselor si nelamuririlor legate de problema introducerii actelor electronice in Romania si pozitia crestinilor fata de ele, ne simtim indatorati sa facem urmatoarele precizari, care vizeaza strict pozitia manastirii Petru Voda.

  1. Cipul din actele biometrice nu este pecetea finala, ci unul din pasii premergatori acesteia.
  2. Cei care nu se opun implementarii actelor de identitate electronice si nu vad un pericol in acceptarea lor, trebuie sa fie constienti ca savarsesc un pacat impotriva evidentei Apocalipsei[1] si se fac partasi, mai mult sau mai putin, acestui sistem care incepe sa semene din ce in ce mai mult cu fiara apocaliptica[2].
  3. Dupa cum ne invata Sfanta Scriptura si Sfintele Canoane, avem datoria de a primi pe oricine vine la spovedanie cu duh umilit si dorinta de indreptare. Asadar nu excludem pocainta si indreptarea celor ce au acceptat actele cu cip.
  4. Daca penitentul nu renunta la actele cu cip, dupa ce a fost mai inainte duhovniceste catehizat si mustrat, noi, manastirea Petru Voda, nu ne putem asuma ca acesta sa fie dezlegat la spovedanie, decat daca renunta la aceste acte si accepta canonul de indreptare[3].
  5. In privinta acelei inregistrari video postate pe internet, in care cineva intreaba cum sa procedeze cu sotia care are un act cu cip, tinem sa facem precizarea ca acea inregistrare nu trebuia facuta publica, deoarece era un sfat personal, menit sa castige pocainta si trezirea constiintei penitentului, si nu reprezinta un sfat general valabil. Epitimia pentru pacate difera de la fiecare individ in parte. Chiar daca la inceput se face afirmatia, aparent grava, ca sotul sa isi paraseasca sotia, totusi se revine cu precizarea ca sotia sa fie adusa spre catehizare si spovedanie. Un duhovnic iscusit acorda canonul si mustrarea in functie de starea sufleteasca a fiecaruia. Pentru acel suflet era poate necesara o astfel de mustrare. Asadar, mustrarea si canonul celui ce primeste acte cu cip, se face particular, dupa cum hotaraste duhovnicul si in functie de situatie.
  6. Precizam iarasi ca prin aceasta pozitie a noastra nu intentionam sa facem nici un fel de scindare in Biserica cea Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca, ci cerem sa ni se dea voie sa purtam mai departe lucrarea Duhului celui ce a spus candva: “Iata si securea zace la radacina pomilor; deci tot pomul care nu face roada buna se taie si in foc se arunca.” (Mt. 3:10) si sa ne temem de mustrarea Celui ce a spus “fata cerului stiti sa o socotiti; iar semnele vremilor nu puteti” (Mt. 16:3). Chiar daca nu mai este intre noi un Sfant Apostol Pavel, nu mai avem un dumnezeiesc ierarh ca Vasilie cel Mare, ca Grigorie Palama, sau ca Ioan Maximovici, si pentru aceea si situatia este cu atat mai greu de judecat, avem incredere insa ca bunul Dumnezeu va pazi turma Sa si ca Pastorul cel Bun cunoaste oile Sale si ele Il cunosc pe El si asculta glasul Lui (Ioan 10:14).

Arhimandrit Justin Parvu,
staret al Manastirii Petru Voda


[1] 1 Thessaloniceni 5:20.
[2] Nu putem, de asemenea, sa trecem cu vederea prorociile Sfintilor, mai vechi sau mai noi, care pun egal intre lucrarile fiarei apocaliptice si masurile antihristice si antiumane ale statului global contemporan.
[3] Nu putem dezlega unele pacate, iar pe altele nu.

sursa: PetruVoda.ro

Scrisoarea Parintelui Paisie Aghioratul referitoare la semnele vremurilor si 666


“DUPA FURTUNA DIAVOLEASCA, VA VENI INSORIREA DUMNEZEIASCA”

In spatele duhului lumesc al “libertatii” de astazi, al lipsei de respect in Biserica lui Hristos fata de cei mai mari, parinti si dascali, care au frica de Dumnezeu, se ascunde sclavia duhovniceasca, stresul si anarhia, care conduce lumea la impas, la catastrofa sufleteasca si trupeasca.

Iar in spatele sistemului perfect de asigurare computerizata, ce se face prin “cartela” electronica, se ascunde dictatura mondiala, sclavia lui antihrist. “…ca sa-si puna semn pe mana lor cea dreapta sau pe frunte, incat nimeni sa nu poata cumpara sau vinde, decat numai cel ce are semnul, adica numele fiarei, sau numarul numelui fiarei. Aici este intelepciunea. Cine are pricepere sa socoteasca numele fiarei, caci este numar de om. Si numarul lui este sase sute saizeci si sase” (Apocalipsa 13, 16-18).

Sfantul Andrei al Cezareii scrie urmatoarele:

Despre numele cel murdar al lui antihrist si despre talcuirea numarului precum si despre altele ce s-au scris despre acela, vremea le va descoperi si experienta celor intelepti…, dar nu a binevoit harul dumnezeiesc sa se scrie in dumnezeiasca carte numele lui cel pierzator. Insa cercetand cu ratiunea, cu adevarat multe (nume) se pot afla…”. (Sfantul Andrei al Cezareii, Talcuire la Apocalipsa, cap.58, pp. 541-342, editie greaca)

Dar lucru ciudat este ca multi oameni duhovnicesti, pe langa faptul ca fac talcuirile lor proprii, se mai si tem cu o frica lumeasca de “punerea la dosar”, in timp ce ar fi trebuit sa se nelinisteasca duhovniceste, sa-i ajute pe crestini cu nelinistea cea buna si sa le intareasca credinta, si astfel sa simta mangaierea dumnezeiasca.

Ma mir cum toate aceste evenimente nu le creaza probleme de constiinta! De ce nu-si pun macar un semn de intrebare la talcuirile mintii lor? Si daca il ajuta pe antihrist la pecetluirea lor, de ce mai trag si alte suflete la pierzare? Caci la aceasta se refera: “…ca sa insele, daca este cu putinta, si pe cei alesi” (Mc. 13, 22).

Se vor insela cei care le vor talcui pe acestea cu mintea lor. In timp ce semnele sunt foarte clare. “Fiara” de la Bruxelles a sorbit in computer cu 666 aproape toate statele. Cartela, buletinul electronic, “inainte mergatoare ale pecetluirii”, ce arata? Din pacate la radio ascultam numai timpul probabil.

Ce ne va spune Hristos? “Fatarnicilor, fata cerului stiti s-o judecati, dar semnele vremurilor nu puteti” (Mt. 16, 3).

Asadar, dupa cartela si dupa buletinul electronic, adica “indosarierea” persoanelor, ce se face pentru a inainta cu viclenie la pecetluire, vor spune mereu la televizor ca oarecare a furat cartela cutaruia si i-a luat banii din banca. Pe de alta parte vor face reclama “sistemului perfect”, adica pecetluirii pe mana sau pe frunte cu raze laser, a numarului 666, numele antihristului, care nu se va distinge cu ochiul liber.

Din pacate, iarasi “anumiti cunoscatori” ii vor “infasa” pe fii lor duhovnicesti ca pe niste prunci, chipurile ca sa nu-i mahneasca. “Aceasta nu are importanta”. “Nu-i nimic, este destul sa credeti launtric”. Si, desi vedem ca Apostolul Petru, care s-a lepadat numai la exterior de Hristos, i s-a socotit aceasta cu adevarat lepadare, acestia se leapada de Sfanta pecete a lui Hristos, ce le-a fost data la Sfantul Botez, care este “Pecetea darului Sfantului Duh”, prin primirea pecetii lui antihrist si mai spun apoi ca il au pe Hristos inlauntrul lor.

Din pacate, o astfel de logica aveau si unii “gnostici” pe vremea sfintilor mucenici, care incercau sa intoarca pe mucenici de la marturisirea lor, asa cum spune Sfantul Vasile cel Mare in “Cuvantul” sau la mucenicul Gordie:

“…multi incercau sa-l convinga pe mucenic sa se lepede numai cu gura si sa-si pastreze credinta in suflet prin aceiasi dispozitie launtrica, pentru ca Dumnezeu nu cauta la cele pe care le rosteste limba, ci la intentia omului. Insa mucenicul Gordie a ramas neinduplecat si a raspuns: “Nu sufera limba cea zidita de Hristos sa rosteasca ceva impotriva Ziditorului… Nu va inselati, Dumnezeu nu se lasa batjocorit caci din cele ce ies din gura sa, fiecare va fi judecat; din cuvintele tale te va indreptati si din cuvintele tale te va osandi”. continuare »

Marea minune (11 iulie) a sfintei mucenite Eufimia la Sinodul 4 ecumenic

Viata Sfintei Mari Mucenite Eufimia

Pe vremea imparatiei paganului Diocletian (284-305), stapanea in Calcedon Prisc antipatul, cel intarit de dansul. Acesta, vrand sa faca praznic zeului ce se numea Aris, a carui capiste si chiar idol erau in Calcedon, a trimis invitatiile sale prin cetati si prin satele cele dimprejur, iscalite cu numele imparatesc, poruncind tuturor sa se adune in Calcedon la praznic si sa aduca fiecare, dupa puterea sa, jertfa lui Marte. Si ingrozea, in scrisorile sale, cu mari prigoniri pe cei care n-ar asculta porunca si nu s-ar afla la acel praznic a carui data o hotarase, dupa opt zile. Iar cand a sosit ziua cea aratata a praznicului celui paganesc, s-a adunat multime multa de popor, cu dobitoacele ce le adusesera ca jertfa si se facea praznicul cu dantuire, junghiind oi si boi si inchinandu-se idolului neinsufletit, dar mai ales diavolului celui ce locuia intr-insul.

Atunci crestinii care locuiau acolo, scarbindu-se de acea praznuire urata de Dumnezeu si temandu-se de groaznica infricosare a antipatului, se ascunsera pe unde puteau si, adunandu-se in locuri tainuite, faceau slujbele adevaratului Dumnezeu, Domnului nostru Iisus Hristos. Deci a fost cercetare cu porunca data de prigonitor, sa se dovedeasca daca se mai afla cineva potrivnic poruncii lui, daca mai este cineva care sa nu se inchine zeului Marte. Si s-au gasit crestini potrivnici dorintei prigonitorului, care, neascultand porunca lui, nu dadura diavolului cinstea aceea care se cuvine Unuia adevaratului Dumnezeu.

Deci, maniindu-se prigonitorul ca nu-l asculta crestinii, a poruncit sa-i caute si sa-i aduca la chinuri. Atunci patruzeci si noua dintre crestini s-au ascuns la un loc tainuit, unde faceau rugaciuni, intre dansii era o fecioara foarte frumoasa, anume Eufimia, de neam bun, fiica binecredinciosilor parinti Filotron Sincliticul si Teodorosia. Iar prigonitorul a fost instiintat despre crestinii cei ascunsi, pe care a poruncit sa-i prinda pe toti si sa-i aduca inaintea judecatii sale. Deci, indata, dupa porunca prigonitorului, slujitorii cei salbatici, intocmai ca fiarele gata a vana prada, pornindu-se spre turma cea cuvantatoare adunata pentru Hristos, inconjurara cu arme casa aceea in care credinciosii slujeau lui Dumnezeu in ascuns. Si spargand usile, cu nemilostivire pe fiecare, cate unul, il trageau afara ca nici unul dintr-insii sa nu scape. Si prinzandu-i pe toti, ii dusera la antipatul cu necinste si cu batjocura.

Deci, fiind dusi ca oile la junghiere, au stat inaintea mandrului prigonitor smeritii robi ai lui Hristos, gata fiind sa indure pana la sange pentru slava Domnului lor. Vazandu-i, mandrul stapanitor le-a zis: „Oare voi sunteti potrivnici poruncii imparatesti si poruncii noastre, cei ce defaimati jertfa marelui zeu Marte?” Iar ei au zis: „Poruncii imparatului si poruncii tale, antipate, se cade a ne supune, de nu va fi potrivnica Dumnezeului ceresc, iar de este potrivnica lui Dumnezeu se cade nu numai a nu ne supune acestei porunci, dar a ne si impotrivi. De ne-ati fi poruncit noua acele lucruri la care suntem datori a ne supune stapanirilor, apoi am fi dat cele ce sunt ale cezarului, cezarului. insa de vreme ce porunca ta este potrivnica si urata lui Dumnezeu, pentru ca ne porunciti sa cinstim pe faptura mai mult ca pe Facatorul, sa ne inchinam si sa ne jertfim diavolului, iar nu lui Dumnezeu Celui de sus, aceasta porunca a voastra niciodata nu o vom asculta, pentru ca suntem inchinatori adevarati ai adevaratului Dumnezeu, Celui ce la ceruri petrece”.

Atunci prigonitorul, deschizandu-si gura sa mincinoasa si ascutindu-si ca briciul limba sa inselatoare, a intins vorba sa cea impletita cu mestesug prin imbunari si prin fagaduinte de daruri si de cinste, tragandu-i pe acestia de la calea cea dreapta, pe care Hristos i-a castigat cu cinstitul si scumpul Sau sange la inchinarea sa pierzatoare de idoli. Apoi ii ingrozea pe dansii cu chinuri amare, de n-ar vrea sa faca aceasta la care ii sfatuia si le poruncea antipatul.

Iar sfintii au raspuns: „Darurile si cinstirile tale, antipate, pe care ni le fagaduiesti noua, de mult le-am lepadat de la noi, le-am urat si le-am socotit ca pe niste gunoaie pentru Hristos, ca avem bunatatile cele ceresti mai mari si mai bune decat toate bunatatile cele pamantesti. Bunatatile pamantesti sunt vremelnice si ne­statornice, iar cele ceresti, vesnice si neschimbate; iar de muncile tale cele amare cu care ne ingrozesti pe noi, nu numai nu ne temem, ci si dorim prea mult sa le-suferim, ca sa se arate in noi puterea si taria Dumnezeului nostru, de care ati putea sa va mirati si sa va rusinati, cunoscand neputinta zeilor vostri celor de Dumnezeu urati. insa ce nevoie iti este tie sa-ti lungesti vorba si sa-ti latesti cuvantul! incepe lucrul tau pe care il gandesti si vei vedea ca mai mare va fi in noi osardia spre rabdare, decat in tine spre chinuire”.

Atunci prigonitorul a inceput a-i schingiui pe dansii cu legaturi si cu batai. Si ii chinuira pe sfinti nouasprezece zile in multe feluri, in toate zilele batai peste batai luand, foamea si setea rabdand. Si avand cu dansii pe Sfanta Eufimia, fecioara tanara si frumoasa, graiau catre dansa, incurajand-o: „Nevoieste-te, fecioara, pentru Mirele Ceresc; nevoieste-te, ca sa-L intampini cu fecioarele cele intelepte, ca sa te iubeasca si pe tine ca pe o mireasa a Sa si in camara Sa sa te duca pe tine”.

Dupa aceasta, trecand douazeci de zile, i-au dus la judecata si antipatul i-a intrebat: „Poate ca dupa ce ati fost pedepsiti si chinuiti cu atatea necazuri, veti vrea sa fiti ascultatori poruncii noastre?” Atunci sfintii mucenici impreuna cu Sfanta Eufimia, raspunzand, au zis: „Sa nu te nadajduiesti, antipate, ca ne vei abate pe noi din calea cea dreapta; ca mai degraba vei rasturna muntii la pamant si vei misca stelele de pe cer, decat vei putea sa abati inimile noastre de la adevaratul Dumnezeu!”

Dupa aceste cuvinte, inraindu-se prigonitorul, a poruncit ca sa-i bata cat se poate de mult peste fetele lor. Apoi, vazand ca nimic nu poate sa izbandeasca, s-a sfatuit sa-i trimita pe dansii la imparatul; si, mai inainte de a-i trimite, a poruncit sa-i inchida in temnita. Ducandu-se ei spre temnita, a vazut antipatul pe Sfanta Eufimia, fecioara tanara si frumoasa, care, in mijlocul cetei aceleia a sfintilor mucenici, stralucea ca luna intre stele. Pe aceasta, ca lupul pe oaie din turma lui Hristos a rapit-o.

Iar ea, ridicandu-si ochii si mainile spre cer, a strigat: „Nu ma lasa pe mine, preaiubitul meu Mire, Iisuse Hristoase, ca spre Tine mi-am pus nadejdea! Sa nu dai fiarelor sufletul ce Te iubeste pe Tine si marturiseste numele Tau cel sfant! Sa nu ma lasi in mainile vrajmasilor mei, ca sa nu se bucure de mine. intareste-ma pe mine, neputincioasa roaba Ta, ca sa nu ma biruiasca pe mine faradelegea”.

Prigonitorul, vrand s-o momeasca pe sfanta fecioara spre a sa nedumnezeire, toate chipurile de inselaciune le scornea: cu cuvinte bune, cu daruri multe si cu felurite fagaduinte vana inima ei cea fecioreasca. Cu toate acestea ea graia barbateste: „Sa nu gandesti, o, chinuitorule, ca slabiciunea mea cu inlesnire vei putea sa o pleci la a ta faradelege si necuratie cu amagirile tale mestesugite! Ca, desi sunt cu firea de parte femeiasca, neputincioasa cu trupul si tanara de ani, totusi sa stii ca inima mea este mai barbatoasa decat a ta! Mai tare este puterea mea in sfanta credinta, decat vitejiile voastre, si mai mare intelegere am cu darul Hristosului meu, decat toti ritorii vostri pagani, cu care vi se pare ca sunteti intelepti! Iar voi, mai fara de minte sunteti decat toti, nevrand sa cunoasteti pe Dumnezeul Cel adevarat, ca pe diavolul in loc de Dumnezeu il aveti. Deci nu ma vei amagi pe mine prin cuvintele tale cele cu mestesug, precum oarecand sarpele pe stramoasa noastra Eva; nu-mi vei indulci mie lumea aceasta amara cu desfatarile ei, pe care pe toate le socotesc ca pe niste pelin, pentru preadulcele meu Mire Iisus Hristos. Si nu vei birui puterea care intru neputinta se desavarseste cu toate razboaiele tale, ca nadajduiesc spre Mantui­torul meu, ca nu ma va lasa pe mine, nici nu va lua de la mine mana cea tare a ajutorului Sau pana ce capul sarpelui cel inaltat se va calca de picioare femeiesti”.

Atunci prigonitorul, vazandu-se infruntat, s-a maniat foarte tare si pe cea vicleana dragoste a sa care o arata catre dansa, schimband-o in manie, a poruncit sa gateasca roata pentru muncire, care avea intr-insa multime de cutite ascutite, pregatite spre acel lucru, ca toata carnea ei de pe oase sa o taie si sa o zdrobeasca. La acea roata legand-o pe Sfanta fecioara Eufimia, ceea ce cu semnul Sfintei Cruci s-a ingradit, cand incepura slujitorii a intoarce roata, trupul ei se zdrobea si incheieturile ei se desfaceau. Dar ea facea rugaciune cu tarie catre Dumnezeu, zicand: „Doamne, Iisuse Hristoase, luminarea sufletului meu, Izvorule al vietii mele, Cel ce dai mantuire celor ce nadajduiesc spre Tine, vino acum spre ajutorul meu, ca sa se stie de toti ca Tu esti insuti Dumnezeu si adevarata nadejde a celor ce Te asteapta pe Tine si ca nu vor veni rele, nici se va apropia bataie de trupurile celor ce si-au pus scaparea lor spre Tine, Cel Preainalt”.

Asa rugandu-se ea, indata a stat roata si slujitorii, ostenind, au cazut, pentru ca ingerul lui Dumnezeu, venind, i-a oprit invartirea si pe sfanta fecioara, de pe roata pogorand-o, a tamaduit-o de rani si cu totul sanatoasa a facut-o. Iar ea, intreaga pogorandu-se, cu bucurie canta multumind lui Dumnezeu si proslavind taria Lui cea atotputernica.

Aceasta vazand-o prigonitorul si toti cei ce erau acolo, au ramas in nepricepere si se mirau foarte mult de minune. insa unde rautatea a orbit ochii mintii, acolo nimic n-a folosit minunea cea atat de mare, pentru ca n-a putut sa cunoasca mana cea tare a adevaratului Dumnezeu. Vazand n-au vazut, si auzind n-au inteles, ca s-a impietrit inima lor si semnul cel de minune l-au socotit vrajitorie. Dupa aceasta a poruncit prigonitorul sa se arda cuptorul foarte tare, ca dupa aceea sa arunce pe sfanta in foc.

Deci, inrosit fiind cuptorul si arzand inca foc mare, sfanta mucenita s-a imbracat in zaua celor trei tineri, adica in rugaciune, si impotriva focului celui materialnic a aprins focul dragostei celei tari catre Dumnezeu, caci, ridicandu-si ochii catre cer, a zis: „Dumnezeule, Cela ce intru cei de sus petreci si spre cei smeriti privesti; Cela ce in Babilon pe cei trei tineri pe care pentru legea Ta i-au dat focului, i-ai pazit intregi si nevatamati de foc prin ingerul cel sfant, si roua de sus le-ai trimis lor, Tu sa-mi fii ajutor si mie, roabei Tale, care ma nevoiesc pentru slava Ta, Iisuse Hristoase al meu!” Asa a zis, si cu semnul crucii, ca si cu o alta arma inarmandu-se, statea gata sa intre in foc si astepta pana ce o vor arunca pe ea. Iar doi ostasi, Victor si Sostene, carora le era poruncit sa arunce pe mucenita in foc, vazura o vedenie minunata in foc lucrandu-se; vazura pe ingerii lui Dumnezeu risipind focul in cuptor si ingrozindu-i pe dansii, ca sa nu indrazneasca a se atinge de mireasa lui Hristos.

Aceasta minune vazand-o, zisera catre prigonitor: „Nu putem noi, antipate, sa ne atingem cu mainile noastre cele spurcate de aceasta cinstita fecioara si s-o aruncam pe ea in foc, macar ca ne vei taia si capetele noastre. Pentru ca vedem o minune prea de mirare, pe care ochii tai nu o vad. Si mai de folos ne este noua sa suferim mania ta, decat a fetelor celor purtatoare de lumina, care ne ingrozesc pe noi din vapaia focului”.

Acestea auzindu-le, prigonitorul s-a maniat asupra lor si, parandu-i-se ca sunt crestini si pentru aceea nu vor sa arunce in cuptor pe fecioara, i-a dat pe dansii la inchisoare. Apoi altora doi,

carora le era numele Cezar si Varie, le-a incredintat sa aduca la indeplinire acea porunca; si, luand pe fecioara, o aruncara in cuptor si indata focul cel mare din cuptor a izbucnit si in fata celor ce o aruncasera s-a repezit si in locul acela i-a prefacut pe ei in cenusa, iar pe ceilalti slujitori i-a alungat departe, iar sfanta, in mijlocul cuptorului, ca intr-o camara luminoasa stand si ca intr-o roua de racorire dantuind, canta cantarea tinerilor din Babilon: Binecuvantat esti, Doamne, Dumnezeul parintilor nostri si laudat si preaslavit este numele Tau in veci (Daniel 3, 26). Si a fost o minune preaslavita ca nu s-a atins de dansa focul, nici chiar de hainele ei, pentru ca insusi nestricaciosul Mirele ei, Hristos Domnul, in taina a venit in cuptor la sfanta Sa mireasa si cu cereasca racorire a rourat-o pe ea.

Stingandu-se cuptorul, a iesit sfanta intreaga si sanatoasa, toti minunandu-se de un lucru ca acela. Iar prigonitorul, nepricepandu-se ce sa faca, a aruncat-o in temnita, zicand: „In aceasta noapte voi chibzui ce sa fac vrajitoarei acesteia”. Apoi, pe Victor si pe Sostene aducandu-i inaintea sa, se inrautati asupra lor si le fagadui sa-i piarda pe ei de nu se vor inchina zeilor. Iar ei raspunsera: „Pana acum eram rataciti, nestiind adevarul, dar acum am cunoscut pe Unul Dumnezeu Cel ce a facut cerul si pamantul. In Acesta credem si ne inchinam, iar idolilor tai, carora si noi mai inainte ne inchinam, nestiind amagirile diavolesti, de acum nu ne vom mai inchina. Iar tu fa cu noi ceea ce voiesti, in mainile tale sunt trupurile noastre, iar sufletele noastre in sprijinul lui Dumnezeu”. Si i-a osandit pe dansii prigonitorul sa fie sfasiati de fiare.

Mergand sfintii la locul unde aveau sa fie mancati de fiarele salbatice, se rugau lui Dumnezeu cu tarie ca milostiv sa le fie lor si, iertandu-le pacatele ratacirii si ale credintei lor celei mai dinainte, sa randuiasca sufletele lor cu cei ce au crezut intr-insul. Si indata a venit din cer un glas dumnezeiesc, chemandu-i pe dansii la odihna, si, auzindu-1 cu bucurie, si-au dat sufletele lor in mainile lui Dumnezeu; iar de trupurile lor fiarele nu s-au atins, si s-au ingropat de cei credinciosi in taina.

Trecand noaptea si fiind a doua zi, a sezut prigonitorul la ju­decata si scoasera pe Sfanta Eufimia din temnita. Ea, mergand, canta cu veselie: „Tie voi canta, Doamne, cantare noua, pe Tine, Doamne, Te voi preaslavi, taria mea! Lauda-Te-voi intre popoare, Doamne, canta-voi Tie intre neamuri (Psalm 107, 3) si numele Tau voi preaslavi, ca Tu esti Unul adevaratul Dumnezeu si nu este altul afara de Tine”.

Asa cantand, a mers la judecata. Si fiind mult intrebata, cercetata si silita la jertfire, a vazut prigonitorul inima ei neinduplecata si a poruncit ca, spanzurand-o, sa-i strujeasca trupul cu fiare ascutite. Dar si dupa aceasta patimire s-a aflat intreaga cu puterea lui Dumnezeu. Apoi, sapand o groapa adanca si umpland-o cu apa, a adunat acolo multime, de balauri, vipere si jiganii otravitoare din mare si tot neamul de taratoare care se misca pe pamant si se afla in ape. Cu acelea umpland groapa, a poruncit sa arunce intr-insa pe Sfanta Eufimia. Iar ea, insemnandu-se pe sine cu semnul crucii, zicea: „Lumina mea, Iisuse Hristoase, Tu in pantecele fiarei celei din apa ai pazit nevatamat pe Iona, Tu pe Daniil din gurile leilor l-ai izbavit; Tu dar si pe mine ma pazeste cu mana Ta cea tare, ca sa se proslaveasca si in mine numele Tau cel sfant”. Si a sarit in groapa; iar balaurii si jivinele, plecandu-se la dansa, nu o vatamara, ci se vedea ca se ingrijesc de sanatatea ei, ca o purtau pe ea pe spatele lor, nelasand-o sa se afunde in adancul gropii celei pline de apa. Si a iesit sfanta din groapa aceea fara de nici o vatamare, cu darul lui Hristos. Si nu se pricepea prigonitorul ce sa-i mai faca.

Apoi, vrand ca desavarsit sa o piarda si gandind ca farmecele pe care el le socotea ale sfintei, numai chinurile cele aratate le biruiesc, iar nu si mestesugirile cele tainuite, a poruncit sa sape alta groapa tainuita si s-o umple cu suliti ascutite, sabii si cutite, infigand acele arme in fundul gropii cu ascutisul in sus, iar deasupra acoperindu-le putin cu paie si cu pamant, a poruncit sa mearga mucenita peste groapa cea acoperita ca, nestiind nimic, sa cada acolo peste armele cele ascutite si, ranindu-se, sa moara. Si a trecut sfanta pe deasupra gropii ca o pasare peste cursa zburand, iar alti pagani, nestiind groapa aceea, au cazut intr-insa si au pierit. Vazand prigonitorul acest lucru, s-a rusinat foarte mult si s-a implinit acolo scriptura aceea: Groapa a sapat si a adancit-o si va cadea in groapa pe care a facut-o (Psalm 7, 15).

Dar Sfanta Eufimia lauda pe Dumnezeu si canta: „Cine va grai puterile Domnului, auzite va face toate laudele Tale, Doamne. Ca pe cea ranita, roaba Ta, de rani nevatamata o ai pazit, din foc o ai mantuit, de fiare, de apa si de roata o ai aparat si din groapa o ai scos; iar acum, Doamne, izbaveste sufletul meu din mainile vraj­masului celui din inceput. Pacatele tineretilor mele si ale nestiintei mele nu le pomeni, ci cu picaturile sangelui Tau cel varsat pentru mine curateste spurcaciunea trupului si a sufletului meu. Ca Tu esti curatirea, sfintirea si luminarea robilor Tai”.

Antipatul a incercat cu cuvinte bune sa o amageasca pe ea: „Sa nu-ti necinstesti, zicea, neamul tau, sa nu-ti pierzi floarea tineretilor tale si sa nu te lipsesti de viata ta! intoarce-te spre cinstirea marelui zeu Marte si vei fi de noi toti cinstita si laudata si cu multa slava si bogatie indestulata”. Si alte multe cuvinte inse­latoare zicand sfintei, ea a ras de dansul si 1-a rusinat pe el ca pe un nebun.

Atunci iar a inceput a o munci pe ea si, batand-o mult cu toiege, a poruncit sa o ferastruiasca cu un ferastrau ascutit. Dar nu putea ferastraul sa-i vatame sfantul ei trup. Apoi, a poruncit ca pe o tigaie infocata sa o arda, dar si tigaia s-a racit, pentru ca ingerii erau cu mireasa lui Hristos, pazind-o pe ea de toate chinurile. La sfarsit a dat-o spre mancare fiarelor. Iar ducandu-se sfanta la priveliste, unde era sa fie mancata de fiare, se ruga lui Dumnezeu ca sa-i dea ei sfarsitul muceniciei, sa primeasca sufletul ei in mainile Sale, sa-i porunceasca ei ca din mult patimitorul trup sa treaca la marginea cea dorita si zicea: „Doamne al tuturor puterilor, Tu ai aratat intru mine puterea Ta cea nebiruita si cu dreapta cea nedovedita ai vadit draceasca slabiciune si nebunia prigonitorului, iar pe mine mai presus decat toate muncile m-ai pastrat. Drept aceea, acum, precum ai primit uciderea si varsarea sangelui mucenicilor celor ce au fost mai inainte, asa primeste si jertfa mea, ce cu suflet umilit si cu inima smerita se aduce tie si, in locasurile sfintilor, in ceata mucenicilor primind sufletul meu, odihneste-1, ca bine esti cuvantat in veci”.

Asa rugandu-se sfanta, au dat drumul fiarelor asupra ei, leii si ursii, care, apropiindu-se, ii lingeau picioarele. O ursoaica i-a facut ei in picior putina rana si a curs sange, dupa care a venit un glas din cer chemand-o pe ea la cele de sus si indata si-a dat duhul sau Domnului, pentru care a patimit cu osardie. Si s-a cutremurat pamantul si se clatina cetatea, se sfaramau zidurile, cadeau casele si s-a facut frica mare.

Fugind toti de la privelistea aceea de frica, a ramas sfantul ei trup zacand mort! Si in acea vreme, venind parintii ei, au luat pe fiica lor cea sfanta si au ingropat-o cu cinste, aproape de cetate, ca la o stadie departare, multumind lui Dumnezeu si veselindu-se ca s-au invrednicit a fi parintii unei asemenea fiice, care prin sangele sau s-a facut mireasa cerescului Mire Hristos si a imparatului a toate, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, se cuvine cinste si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Marea minune (11 iulie) de la moastele sfintei Eufimia prin care s-a intarit dreapta credinta la sinodul al 4-lea de la Calcedon, in anul 451

– Si alte minuni de la mormantul ei –

Aceasta minune a fost hotar al Sfintilor Parinti sa nu treaca la impartasirea credintei celor rau credin­ciosi – monofiziti.

Si s-a inceput aceasta lucrare de aici: Dioscor, patriarhul Alexandriei si Eutihie, arhimandritul Constantinopolului, pe cand inca era viu dreptcredinciosul imparat Teodosie cel Tanar, au ridicat un nou eres de hula impotriva Domnului nostru Iisus Hristos, amestecand cele doua firi ale Lui, pe cea dumnezeiasca si pe cea omeneasca, intr-una singura. Si pe multi din randuiala duhovniceasca si mireneasca i-au amagit cu aceasta rea credinta a lor; iar pe barbatii si boierii care erau in palatul imparatesc i-au vatamat cu acel eres si aveau mare ajutor de la ei. Iar cand s-a tinut in Efes sinodul cel de loc, iar mai degraba sa zicem adunarea cea talhareasca, la care preasfintitul Flavian, patriarhul Constantinopolului si marturisitorul ucis de cei de un gand cu Dioscor si cu Eutihie, atunci s-a intarit mai mult acel eres si era primit ca o credinta dreapta, iar credinta ortodoxa era lepadata ca o rea credinta oarecare. Deci era de trebuinta sa se adune al patrulea Sinod a toata lumea, al Sfintilor Parinti, pentru lepadarea acelui eres si spre intarirea dreptei credinte.

In vremea aceea, binecredinciosul imparat Teodosie a trecut din aceasta viata catre Domnul. Iar dupa el a luat imparatia imbunatatitul si placutul lui Dumnezeu Marcian cu Sfanta Pulheria. Acesti ravnitori ai dreptei credinte, vazand Biserica tulburata de eresuri si feluritele certuri ce se faceau in ea, au poruncit sa se adune in cetatea Calcedonului sfintii parinti din toata lumea crestina, ca sa cerceteze si sa hotarasca toate cele pentru dreapta credinta. Deci s-au adunat Sfintii Parinti in numar de 630, cu preasfintitul Anatolie, Patriarhul Constantinopolului si cu preasfintitul Iuvenalie, Patriarhul Ierusalimu­lui si cu trimisii preasfintitului Leon, Papa Romei. Si au fost de fata si rai credinciosii, intre care incepatori erau Dioscor, patriarhul Alexandriei, Maxim al Antiohiei, randuit la patriarhie de Dioscor in locul lui Domnos, si ceilalti arhierei de un gand cu ei, si Eutihie cu cei de o socoteala ai sai, incat multimea ereticilor era fara de numar. Si toti impreuna cu Sfintii Parinti faceau Sinodul, adunandu-se in biserica Sfintei Mare Mucenite Eufimia, care este in cetatuia dinspre Bosfor; pentru ca acea biserica tinea de scaunul mitropoliei Calcedonului si era foarte mare, incat putea sa incapa in ea mult popor. in ea se odihneau si moastele acestei mari mucenite, de la care se faceau minunate si preaslavite minuni, care se cade macar in parte sa se pomeneasca.

In ziua sfintei ei pomeniri, in care a patimit pentru Hristos, in toti anii izvora sange din cinstitele ei moaste, ca si cum ar fi curs dintr-o

rana, si se lua de acolo astfel: Mormantul ei era de marmura si acoperit de o lespede tot de marmura, avand inauntru moastele sfintei, puse intr-un sicriu de lemn. in acel mormant de marmura, in partea stanga, era o ferestruie mica, cat incapea o mana omeneasca. Ferestruia era incuiata cu tarie si se deschidea numai la vremuri cuvioase. Prin acea ferestruie, numai episcopul singur, dupa cantarea rugaciunilor de toata noaptea si inaintea Sfintei Liturghii, scotea acel sange cu un burete legat de o varguta lunga de fier. Bagand acolo buretele uscat, il scotea plin de sange si il storcea intr-un vas cinstit, pregatit pentru aceasta. Iar poporul vazand sangele acela, inalta slava atat lui Dumnezeu, cat si Sfintei Mucenite Eufimia si se ungea cu el spre binecuvantare si tamaduirea neputintelor lor.

Acel sange era foarte bine mirositor, ca si cum era amestecat cu un mir de mult pret, insa nici un fel de mir din cele pamantesti nu putea sa fie asemanator cu acela. Pentru ca sangele acela covarsea cu neasemanare toate aromatele si tamaduia toate bolile. Iar sfanta mucenita izvora din cinstitele ei moaste un sange mirositor si tamaduitor ca acela, nu numai in vremea praznuirii sale de peste an, ci uneori si in alte vremi, si mai ales cand arhiereul acelei biserici era barbat placut lui Dumnezeu, cu viata imbunatatita. Se faceau inca si aratari multe, pentru ca sfanta se arata de multe ori celor ce se rugau ei cu credinta: uneori celor ce zaceau in boli, alteori celor ce alergau la biserica si la mormantul ei, iar alteori celor ce erau in felurite primej­dii si o chemau in ajutor. Si alergau spre inchinare cu credinta la dansa in Calcedon popoare din toate tarile si cetatile, dar mai ales din Constantinopol. Drept aceea, adunandu-se Sinodul Sfintilor Parinti celor din toata lumea, imparatii au poruncit ca acolo sa se savarseasca.

La acel sinod, facandu-se multa neintelegere si cearta a dreptcredinciosilor crestini cu ereticii, pentru ca rau credinciosii nu voiau nicidecum sa se supuna la dogmele cele drepte, atunci Preasfintitul Anatolie, sfatuindu-se cu ceilalti sfinti parinti, a zis catre eretici: „Sa scrieti voi intr-o carte marturisirea credintei voastre si vom scrie si noi marturisirea noastra si amandoua scrisorile, pecetluindu-le, sa le punem in mormant la preacinstitele moaste ale Sfintei Mare Mucenite Eufimia, apoi sa ne rugam soborniceste lui Dumnezeu cu post, ca, prin aceasta sfanta placuta a sa, sa ne descopere care este credinta cea dreapta”. Aceasta zicand Sfantul Anatolie, toti au laudat sfatul lui. Deci au scris doua carti: dreptcredinciosii pe a lor, iar ereticii pe a lor. Apoi, pecetluindu-le cu pecetile lor si descoperind mormantul sfintei, au pus amandoua scrisorile pe pieptul ei. Si iarasi acoperind mormantul, l-au intarit cu pecete imparateasca si cu straja si s-au rugat trei zile cu postire.

Si sosind ziua a patra, imparatul impreuna cu tot sinodul s-au dus la cinstitul mormant al Sfintei Eufimia si, desfacand pecetea imparateasca, cand au deschis mormantul, au vazut scrisoarea celor dreptcredinciosi sezand in dreapta sfintei, iar scrisoarea celor raucredinciosi zacand la picioarele ei. Si de mirare era si aceasta, ca ea si-a intins mana sa spre imparat si spre patriarh ca o vie, dandu-le lor scrisoarea marturisirii celei drepte. Atunci toti s-au umplut de bucurie negraita si au dat slava lui Dumnezeu, cantand cantari de lauda si de multumire sfintei mucenite si inchinandu-se cu fierbinte dragoste moastelor ei facatoare de minuni.

Si indata toti au propovaduit credinta cea dreptslavitoare, ca una ce era intarita de Dumnezeu si adeverita prin sfanta si marea mucenita, iar credinta ereticilor au dat-o anatemei. Si multi dintre eretici, vazand acea minune, au trecut la dreptcredinciosi, iar pe cei care se mai impotriveau, pe aceia i-au scos din dregatoriile lor si i-au trimis la inchisoare. Din acel timp, zugravii au inceput a inchipui in icoane pe Sfanta Mare Mucenita Eufimia cu scrisoarea in mana dreapta, spre aducere aminte de ac

ea preaslavita minune, care s-a facut in timpul sinodului. Si precum atunci, asa si dupa aceea, sfanta mucenita n-a incetat a face minuni si a izvori din cinstitele ei moaste sange mirositor ca mirul.

Iar dupa ce au trecut multi ani, imparatia a luat-o Mavrichie. Acest imparat, fiind binecredincios, mai tarziu a cam slabit in credinta, indoindu-se de minunile sfintei si de sangele care curgea din ranile ei, socotindu-1 ca este prefacut, iar nu adevarat. De aceea, vrand sa se incredinteze si sa afle adevarul, a facut astfel:

Mai inainte cu multa vreme de a se face pomenirea cea de peste an a sfintei si marii mucenite, a intarit atat mormantul, cat si fereastra mormantului cu pecetea sa imparateasca. Deci, sosind ziua praznicu­lui, s-a dus singur de la Constantinopol la Calcedon si, desfacandu-si pecetea sa, a deschis ferestruia. Si indata a iesit miros foarte placut, incat a umplut biserica, iar sangele, mai bine-zis mirul cel asemenea cu sangele, a curs din cinstitele moaste ale sfintei, mai mult ca de obicei, pentru ca nici intr-un an n-a curs atat de mult sange ca in acela, spre infruntarea putinei credinte a imparatului si spre intarirea credintei fara indoire in puterea lui Dumnezeu, Care poate sa le faca pe toate mai presus de fire. Caci Domnul, Care a putut scoate lui Samson izvor de apa vie din osul cel uscat al falcii de magar, oare nu putea ca din moastele cele nestricacioase ale placutei Sale sa izvo­rasca sange si mir? Deci imparatul, cunoscand greseala sa, s-a cait si a castigat mare credinta si evlavie catre Sfanta Eufimia.

Dupa aceasta, in timpul imparatiei lui Eraclie, a fost, cu ingaduinta lui Dumnezeu, mare navalire a persilor asupra tarii Bitiniei si asupra hotarelor Calcedonului. Si cuprinzand ei toata cetatuia aceea, au pustiit-o, dupa obiceiul barbar. Apoi, intrand in biserica sfintei marii mucenite, au luat toate cele ce le-au gasit, dar voind sa deschida mormantul sfintei, nicidecum n-au putut. Deci, ostenindu-se mult, nimic n-au sporit, pentru ca nu numai lespedea de marmura de deasupra era nemiscata, dar nici ferestruia nu se putea deschide. Atunci persii, adunand multime de lemne si de vreascuri, au impresurat mormantul si, facand pe dansul ca un st

og, au pus materii arzatoare si le-au dat foc, asteptand sa se risipeasca marmura din acea cumplita ardere.

Dar nici asa n-au sporit ceva, pentru ca arzand toata materia aceea, s-a prefacut in cenusa, dar mormantul sfintei a ramas nevata­mat, Dumnezeu facand pe placuta Sa minunata. Iar dupa plecarea persilor, imparatul cu patriarhul au. tinut sfat pentru moastele Sfintei si Marii Mucenite Eufimia si au socotit sa le mute din Calcedon la Constantinopol, temandu-se de navalirea din nou a barbarilor impo­triva Calcedonului.

Debi zidind in Constantinopol, aproape de hipodrom, o biserica mare si frumoasa in numele sfmtei, dupa asemanarea celei de la Calcedon, au adus intr-insa cu cinste sfintele moaste, impreuna cu mormantul cel de piatra, iar pe mitropolitul Calcedonului l-au randuit sa fie langa dansele, spre mai mare cinste a sfintelor moaste. Iar mormantul l-au pus in altar in locul dumnezeiestii mese, si pe el se savarsea jertfa cea fara de sange, inauntru fiind cinstitele moaste ale Sfintei Marii Mucenite Eufimia, de la care se savarseau minuni, precum in Calcedon, si sangele cel mirositor si datator de tamaduire ca mirul, izvora la timpul obisnuit.

Deci, trecand multi ani si schimbandu-se multi imparati, si Sinoadele Sfintilor Parinti a toata lumea, al cincilea si al saselea savarsindu-se, a venit ca imparat al Constantinopolului Leon Isaurul, cel cu nume si obicei de fiara. Acela mai intai a inceput a tulbura Biserica lui Dumnezeu cu eresul luptarii de icoane, numind sfintele icoane idoli; iar catre cei de un gand cu el zicea: „Iata, acestea sunt /de care zice proorocul: Ochi au si nu vad, urechi au si nu aud, gura f au si nu vorbesc…”. Si i se impotrivea lui Preasfintitul Patriarh Gherman, insa el 1-a izgonit cu necinste din scaun si in locul lui a randuit pe un eretic de un gand cu dansul. Asemenea i-a izgonit si pe ceilalti arhierei dreptcredinciosi, care nu se invoiau la ereticia lui, batjocorindu-i. Iar el hulea nu numai sfintele icoane, ci si impotriva moastelor sfintilor latra fara de rusine, ca un caine cu neinfranata limba, defaimandu-le cu totul.

Deci, vazand si auzind de minunile ce se faceau de sfintele moaste ale Sfintei si Marii Mucenite Eufimia, i se rupeau rarunchii de zavistie, dar nu indraznea sa faca la aratare ceva rau moastelor, temandu-se de ridicarea si de tulburarea poporului. Deci a aflat ticalosul un mestesug ca acesta: s-a dus noaptea in ascuns cu cei de un gand ai sai in biserica Sfintei Eufimia si a descoperit mormantul ei, pe care persii nu l-au putut descoperi, pentru ca Domnul Hristos a slobozit sa se atinga mainile celor raucredinciosi de cinstitele moaste ale miresei Sale, pe care le-a pazit neatinse de mainile necredin­ciosilor pagani. Caci persii greseau in nestiinta lor, iar crestinii cei raucredinciosi, stiind, indrazneau. De aceea le-a ingaduit lor, spre mai mare osanda, ca sa necinsteasca pe acea sfanta.

Deci imparatul Leon, descoperind mormantul, a scos de acolo racla cea de lemn in care erau moastele nestricate cele facatoare de minuni ale Sfintei Eufimia, iar in locul acelora a bagat in mormantul cel de piatra niste oase putrede si puturoase, pe care le pregatise inadins si, acoperindu-le iarasi cu lespedea, s-a dus, luand cu sine talhareste acele sfinte moaste, pe care le-a pus intr-o camera din palatul imparatesc. Iar surorile imparatului si cu fiicele sale, tainuindu-se de el, mergeau la sfintele moaste si le cadeau cu miruri si le aprindeau lumanari, cinstindu-le cu osardie si inchinandu-se lor cu dragoste. Dar raucredinciosul imparat, instiintandu-se degraba despre aceasta, indata a luat racla cu sfintele moaste si a aruncat-o noaptea in mare.

Iar a doua zi, strangand adunare din cei raucredinciosi, ocara la aratare pe poporul cel dreptcredincios, hulind si defaimand moastele sfintei marii mucenite, zicand: „O, oameni nebuni, mergeti si vedeti inselaciunea cu care va inselati, spunand ca sunt nestricacioase si facatoare de minuni moastele prealaudatei Eufimia; descoperiti mormantul si vedeti care este adevarul!” Deci indata a trimis pe oamenii sai ca sa descopere mormantul si tot poporul a vazut oasele cele putrede si puturoase. Drept aceea ereticii au inceput a rade si a batjocori pe cei dreptcredinciosi, numindu-i inchinatori de oase puturoase, iar dreptcredinciosii, minunandu-se de un lucru neasteptat ca acela, nu stiau ce se intamplase si s-au umplut de rusine si de jale.

Atunci multi au socotit ca toate minunile sfintei sunt inselaciuni, si scuipand oasele acelea puturoase, le-au aruncat afara. Asemenea si mormantul acela de marmura l-au scos afara si biserica lui Dumnezeu au prefacut-o intr-o uraciune a pustiirii, caci au necinstit-o foarte. Si era biserica aceea ca o pestera oarecare pustie sau ca un ocol de animale; inca si mai rea, pentru ca toate spurcaciunile si necuratiile se puteau face acolo. Astfel, fierarii isi facusera inauntrul bisericii cuptoare de fierarie si lucrau intr-insa mestesugurile lor. Si, unde mai inainte se auzea glas de cantari dumnezeiesti, acum iesea de acolo sunetul ciocanelor care bateau fierul pe nicovala si se auzeau cantece necuviincioase, cuvinte spurcate si cearta intre oameni fara de randuiala.

Si petreceau acei mesteri in acea biserica pustiita, cu femeile si cu copiii lor. Iar in Sfantul Altar, ca intr-un loc ascuns, isi aveau locul unde isi faceau nevoile trupesti. Si a rabdat Dumnezeu indelung acele fapte rele omenesti, care spurcau pana intr-atat sfintenia Lui, pana ce pe cei rai i-a pierdut rau si iarasi a ridicat dreapta credinta, curatind si sfintind locul Sau, pe care 1-a facut iarasi salasluire a slavei Sale.

Iar cinstitele moaste ale intru tot laudatei mucenite, fiind aruncate in mare, atunci trecea pe acolo o corabie, dupa randuiala lui Dumnezeu, de la portul care se numea “al Sofiei”. Acea corabie avea stapani doi frati, Serghie si Sergon. Si vazand ei sicriul purtat de va­luri aproape de corabia lor, l-au luat in corabie, socotind ca intr-insul este vreo vistierie lumeasca. Deci, dand drumul la panze, au plecat. Si sosind la portul care se numeste “al lui Avid”, au deschis sicriul si vazand moastele nestricate si cu buna mirosire ale sfintei mucenite, s-au bucurat de acea comoara duhovniceasca, iar mai ales cand s-au adeverit in vedenie de sfintenia acelor moaste. Pentru ca in noaptea urmatoare au vazut in vis o slava mare deasupra moastelor si un sfesnic in care ardeau lumanari si niste barbati prea luminosi cantand si laudand pe Dumnezeu.

Dupa vedenia aceea, ei s-au rugat lui Dumnezeu sa le descopere ale carui sfant sunt acele moaste. Deci, plutind, s-au apropiat de insula ce se numea Lemnos. in insula aceea se aflau moastele faca­toare de minuni si izvoratoare de mir ale Sfintei Mucenite Glicheria. Si ramanand ei langa insula aceea, au vazut in vedenie pe Sfanta Mucenita Glicheria venind spre corabia lor, iar din corabie iesind in intampinarea ei o fecioara foarte frumoasa, si amandoua s-au imbrati­sat cu dragoste. Iar fecioara care venise a zis catre cea care iesise din corabie: „Bucura-te, mucenita lui Hristos, fericita Eufimia!” Iar aceasta, de asemenea, i-a raspuns: „Bucura-te, mucenita a lui Hristos, fericita Glicheria!” Si sarutandu-se una cu alta, s-au despartit – Sfanta Glicheria s-a dus la locul sau, iar Sfanta Eufimia s-a intors in corabie.

Aceasta vedenie s-a facut la amandoi fratii si s-au bucurat foarte mult, fiindca s-au instiintat ale cui sunt moastele acelea. Deci, rugandu-se cu caldura catre Sfanta Mare Mucenita Eufimia, au cazut cu osardie la sfintele ei moaste si le sarutau, plangand de bucurie. Si voiau sa duca acea vistierie fara de pret in patria lor, dar Dumnezeu si sfanta cea placuta Lui n-au voit asa. Caci, dupa ce corabierii au ridicat panzele corabiei si au pornit spre tara lor, fiind acum departe de insula aceea, deodata s-a ridicat o furtuna si o invaluire mare, incat corabia, fiind purtata de valuri, iarasi a venit la aceeasi insula. Si linistindu-se marea, corabierii au pornit din nou in calatoria lor.

Dar iarasi, din porunca lui Dumnezeu, valurile ridicandu-se fara de veste, au adus corabia inapoi la insula. Si aceasta s-a intamplat nu de doua ori, nici de trei ori, ci de mai multe ori, iar cei din corabie erau in mare nepricepere. Deci, in noaptea urmatoare, li s-a aratat mucenita lui Hristos, zicandu-le: „Pentru ce va siliti sa ma duceti pe mine incoace si incolo? Nu se poate ca eu sa ies de aici, nici nu voiesc sa ma duc acolo unde voiti sa ma duceti voi!” Apoi iarasi a zis: „Oare nu-mi ajunge acea mutare din Calcedon in Constantinopol si aducerea mea aici? Pentru ce mai voiti sa ma duceti in partile cele de jos? Aceasta nu va este cu putinta. Deci sa nu va mai osteniti cu aceasta, ci sa-mi faceti in insula aceasta o casa mica ca sa ma odihnesc intr-insa”.

Zicand acestea, sfanta s-a facut nevazuta, iar acei frati cinstiti, Serghie si Sergon, indata s-au supus cu osardie poruncii sfintei si, fiind in port, au iesit din corabie la uscat. Si ducandu-se ei, au spus episcopului insulei de moastele Sfintei Eufimia, de aratarea si de porunca ei. Iar episcopul s-a bucurat de aceasta si le-a poruncit sa pastreze in taina sfintele moaste, caci si in acea insula a ajuns porunca cea groaznica a imparatului cel raucredincios, ca sa se lepede si sa se dea focului sfintele icoane si cinstitele moaste ale sfintilor. Din pricina acestei porunci a raucredinciosului imparat, erau ascunse sub obroc si moastele Sfintei Mucenite Glicheria, care izvorau mir. Apoi, cautand un loc ales, episcopul a binecuvantat pe Serghie si pe Sergon sa zideasca o biserica mica pentru mucenita lui Hristos, nu departe de malul marii. Si savarsindu-se iute zidirea, episcopul a mers de a sfintit biserica, iar cinstitele moaste le-a pus in altar, sub pamant, ca sa nu afle de ele luptatorii de icoane.

Apoi, savarsindu-se aceasta, acei doi frati s-au sfatuit si s-au fagaduit catre sfanta, zicand: „Sfanta mare si prealaudata Mucenita Eufimia, nu te vom lasa pe tine niciodata si nici nu ne vom departa de la sfintele tale moaste, ci aici iti vom sluji tie pana la sfarsitul vietii noastre!” Facand ei o fagaduinta ca aceasta, si-au vandut toate negutatoriile lor ce le aveau in corabie si, lepadandu-se de lume, vietuiau in postiri si rugaciuni langa acea biserica. Si nu dupa multa vreme, placand lui Dumnezeu, s-au mutat la viata cea fara de moarte prin mijlocirile Sfintei Mucenite Eufimia, careia i-au slujit cu osardie.

Iar mai inainte de sfarsitul lor, au pus pe mormantul sfintei mucenite o lespede de piatra, ca sa nu se uite locul acela, in care se pazea acea vistierie de mult pret, iar pe piatra au scris: „Noi, Serghie si Sergon, frati de un pantece, inotand cu corabia pe Elespont, am luat din mare aceste cinstite moaste ale Sfintei si prealaudatei Mucenite Eufimia, care erau purtate de valuri, si le-am pus aici, dupa porunca ei”.

Dupa aceasta, episcopul acelei insule a zidit o biserica aleasa si voia sa mute intr-insa moastele Sfintei Eufimia. Si venind el in acea mica biserica zidita de acei doi frati, a savarsit rugaciunile de toata noaptea; apoi, dormitand, i s-a aratat sfanta, zicand: „Cuvioase parinte, sa nu incepi a face ceea ce gandesti, pentru ca nu te voi asculta intru aceasta; ci sa mergi la sora mea, la Sfanta Mucenita Glicheria, si s-o rogi pe ea, caci o voi ruga si eu, si ea va voi sa se mute in biserica ta. Iar pe mine sa ma lasi ca sa ma odihnesc in locul acesta, pana ce ma voi intoarce iarasi la locul meu”. Iar episcopul, desteptandu-se din somn, s-a inspaimantat si nu a mai indraznit sa se atinga de acel lucru la care se gandea. Deci, ducandu-se la Sfanta Mucenita Glicheria, care se pazea in alt loc, si facand rugaciuni catre ea, a mutat-o in biserica sa si a pus-o sub tarana. Pentru ca asa erau tainuite moastele sfintilor inaintea luptatorilor de icoane, care vrajmasuiau impotriva lor. Si desi erau sub tarana, insa cei dreptcredinciosi se adunau la ele si savarseau praznuirile lor cu cinste, caci de la acele placute ale lui Dumnezeu se dadeau tamaduiri de toate bolile si neputintele.

Iar intr-un an, in ziua pomenirii Sfintei Marii Mucenite Eufimia, savarsindu-se praznicul aceleia in biserica ei, s-a intamplat unui voievod oarecare, iubitor si ravnitor al eresului luptatorilor de icoane, ca mergea cu oastea in corabii pe langa insula aceea si, iesind la uscat, a vazut langa biserica ce era aproape de port o adunare mare de oameni. Si intreband el de pricina acelei praznuiri, i s-a spus ca poporul savarseste praznic pentru moastele Sfintei Mucenite Eufimia, care se odihnesc acolo. Atunci raucredinciosul acela s-a umplut de manie si pornind cu oaste spre biserica, a risipit poporul, strigand si zicand: „Oare asa va poruncesc voua imparatii, o, inchinatorilor de idoli si slujitorilor de oase moarte?” Astfel a batjocorit ticalosul pe crestinii cei dreptcredinciosi si a risipit acea biserica aproape pana la temelie. Iar moastele sfintei s-au pazit intregi sub tarana, dar s-a pustiit locul acela pentru o vreme.

Dupa moartea imparatului Leon Isaurul, a venit la imparatie fiul sau Constantin, care se numea Copronim, odrasla cea prea rea a radacinii celei rele. Acesta nu numai ca lepada cinstirea icoanelor, dar s-a lepadat in taina si de insusi Hristos Dumnezeu, iar pe Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu o hulea cu spurcata lui limba si batjocorea pe sfintii placuti lui Dumnezeu. El se deprinsese din tinerete la toata rautatea si la viata cea spurcata, caci a invatat vraji si farmece, si sangele omenesc il varsa fara crutare.

Constantin Copronim era mai cumplit decat tatal sau si a ucis multi barbati nevinovati si drepti, si a pierdut cu totul randuiala monahiceasca din Constantinopol. El a imparatit mult, prin ingadu­inta dumnezeiasca, pentru pacatele oamenilor, si facand rautati fara de numar, a murit cu amara moarte. Iar dupa el a luat imparatia fiul sau Leon, care era tot asemenea luptator de icoane, dar nu se arata atat de ravnitor ca tatal si bunicul lui. Apoi luandu-si Leon sfarsitul vietii, a imparatit dupa el Constantin, fiul sau, cu maica sa Irina, cea numita cu numele pacii, caci ea a adus cu adevarat pace Bisericii lui Hristos.

Fiul ei fiind inca mic, in anii copilariei, ea singura ocarmuia bine si cu placere dumnezeiasca imparatia greceasca, indreptand toate cele rasturnate si risipite de imparatii cei luptatori de icoane. Deoarece era binecredincioasa si iubitoare de Dumnezeu, ea a intors de la surghiun pe Sfintii Parinti care fusesera izgoniti pentru cinstea sfintelor icoane. Ea a adunat al saptelea Sinod a toata lumea, cu Preasfintitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului. Astfel s-a daruit sfintelor biserici impodobirea icoanelor, iar eresul cel luptator de icoane a fost dat blestemului de Sfintii Parinti.

Atunci si biserica aceea din Constantinopol, care este aproape de hipodrom, a Sfintei Marii Mucenite Eufimia, de care s-a vorbit mai sus ca a fost pustiita de Leon Isaurul, s-a reinnoit iarasi de binecredincioasa imparateasa Irina, pentru ca ea a poruncit s-o curete de spurcaciuni si sa-i innoiasca toata risipirea, infrumusetand-o cu toate podoabele, cu icoane bine incuviintate, cu vesminte sfintite si cu vase de mult pret. Deci dupa ce biserica a fost sfintita, iarasi se savarseau intr-insa ca mai inainte slujbele dumnezeiesti si mitropolitul Calcedonului petrecea langa ea.

Iar imparateasa Irina, iubitoarea lui Hristos, avea multa sarguinta pentru cautarea moastelor prealaudatei Mucenite Eufimia, pentru ca din vremea aceea cand Leon Isaurul a luat talhareste moastele sfintei si le-a aruncat in mare, s-a raspandit vorba intre cei dreptcredinciosi de fapta cea rea si tainuita a imparatului. Deci se povestea ca cinstitele moaste s-au aflat intr-un loc si se pazesc de credinciosi si se ingrijea imparateasa sa afle unde sunt. Iar Domnul, Cel ce face voia celor ce se tem de El, a dat de stire imparatesei, despre moastele sfintei mucenite cele dorite de dansa, in chipul acesta: in insula aceea care se numea Lemnos, unde se pazeau moastele sub tarana, precum s-a zis, era un barbat oarecare slavit, cu dregatoria comit si cu numele Anastasie. Aceluia i-a venit ca mostenire acel loc, pe care cei doi frati pomeniti mai inainte, Serghie si Sergon, au zidit biserica Sfintei Mare Mucenite Eufimia, si in care au ascuns cinstitele ei moaste, punand deasupra mormantului o lespede de piatra scrisa.

Acel Anastasie comitul, vazand ca biserica prealaudatei muceni­te era risipita, a zidit una noua pe temelia celei dintai si a infrumu­setat-o cu cuviincioasa podoaba. Iar dupa o vreme oarecare i s-a intamplat de a cazut intr-o ispita, pentru niste clevetiri nedrepte ale unor oameni pizmuitori, si a fost lepadat din dregatoria sa fara nici o vina. Deci s-a dus la Constantinopol sa se apere de invinuirile cele nedrepte si sa-si castige iarasi dregatoria sa.

Si cautand el acolo un mijlocitor catre imparateasa, i s-a spus de unii ca mitropolitul Calcedonului este puternic sa-i mijloceasca, pentru ca are mai multa indrazneala decat altii, ca sa foloseasca celor ce au strambatate. Iar Anastasie, cautand pe mitropolit, 1-a gasit in palatele imparatesti si, cazand la dansul, i-a spus pricina venirii sale, rugandu-1 sa-i fie mijlocitor si ajutator. Dar mitropolitul se lepada, zicand: „Nu pot sa fac aceasta, pentru ca nu-mi sta in puterea mea”. Aceasta zicand-o mitropolitul, s-a dus din palatul imparatesc la casa sa, iar Anastasie, urmand dupa dansul pana la curtea arhiereasca, a vazut biserica deschisa si a intrat intr-insa sa se roage.

Si rugandu-se el din destul cu plecarea genunchilor, a sezut la un loc, pentru ca nu era cantare bisericeasca intr-acel ceas. Iar unul din clerici, fiind de rand in acea saptamana, a venit la dansul si 1-a intrebat cine si de unde este. Si i-a spus Anastasie acelui cleric toate cele despre sine si mahnirea sa. Dupa aceea, a intrebat pe cleric, zicand: „A carui sfant este biserica aceasta?” Clericul a raspuns: „Aceasta biserica este a Sfintei Marii Mucenite Eufimia, cea prealaudata”. Auzind Anastasie aceasta, indata si-a pus cu dragoste mana dreapta la piept si a zis: „O, Sfanta mea Eufimia!” Clericul a zis: „Pentru ce o numesti a ta?” Anastasie i-a raspuns: „Am pe mosia mea in biserica cinstitele ei moaste; deci pentru aceea o numesc «a mea» cu indrazneala”. Clericul a zis: „Cum se poate sa fie aceasta? Oare adevarat graiesti? Omule, pazeste-te sa nu fie mincinoase cuvintele tale, ca-ti vei aduce singur primejdie asupra ta, fiindca imparateasa are mare grija de aceasta, cautand sa afle moastele Sfintei Eufimia, si a poruncit mitropolitului sa se roage lui Dumnezeu pentru aceasta,  ca sa dea instiintare despre cinstitele moaste ale mucenitei Sale”. Anastasie a zis: „Sa ma crezi pe mine, cucernice parinte, ca la mine sunt moastele prealaudatei Eufimia, care au fost in Calcedon!”

Aceasta auzind-o clericul, 1-a rugat sa astepte putin la locul acela, iar el, alergand cu bucurie, a spus cele auzite mitropolitului Andrei. Auzind acestea mitropolitul, s-a umplut de bucurie si chemand pe Anastasie, 1-a intrebat de moastele sfintei. Iar el a spus toate cu de-amanuntul, cate le auzise de la cei ce traiau in insula aceea, despre cinstitele moaste ale Sfintei Eufimia. A spus, asijderea, si ceea ce este scris pe lespedea de piatra de catre cei doi frati, care au scos moastele sfintei din mare. Iar cuviosul mitropolit s-a dus indata la preasfintitul patriarh Tarasie si i-a spus acestea.

Atunci Preasfintitul Patriarh Tarasie a mers impreuna cu mitro­politul la imparat si la maica lui, ducand cu dansii si pe Anastasie. Iar acela a spus imparatului si maicii sale toate cele ce le stia despre cinstitele moaste ale mucenitei lui Hristos si toti s-au bucurat si au multumit lui Dumnezeu, iar lui Anastasie i-au daruit multe daruri si l-au randuit in cea dintai dregatorie.

Deci, gatind fara de zabava o corabie aleasa, au trimis la insula Lemnos barbati cinstiti din randuiala duhovniceasca si din palatele imparatesti, impreuna cu Anastasie comitul, ca sa aduca moastele sfintei de acolo la Constantinopol. Iar ei mergand cu bine, au ajuns la insula aceea. Insa locuitorii de acolo, afland ca dregatorii Constantinopolului au venit sa ia de la ei moastele Sfintei Mucenite Eufimia, s-au adunat cu manie, voind sa se impotriveasca trimisilor imparatesti si sa nu-i lase sa ia din insula lor acea vistierie duhovniceasca nepretuita. Si se maniau mai ales impotriva lui Anastasie comitul, numindu-1 vanzator, si se facea cearta in popor.

Si abia a potolit poporul episcopul acelei insule, zicand: „O oamenilor, nu va impotriviti la o vointa ca aceasta a lui Dumnezeu, nici sa porniti pe imparat spre manie, pentru ca mania imparatului este ca mania leului”. Si linistindu-se poporul, au descoperit mormantul sfintei si au scos dinauntrul pamantului cinstitele moaste ale miresei lui Hristos, ca pe o floare preafrumoasa, si s-a umplut vazduhul de mirosul lor de buna mireasma. Deci le-au dus pe ele in corabie cu cantari de psalmi, cu lumanari si cu tamaieri. Iar poporul le-a petrecut cu lacrimi, plangand ca se lipseste de o bogatie asa de scumpa ca aceea; si a stat pe malul marii, petrecandu-le cu ochii, pana ce corabia nu s-a mai vazut.

Si ajungand corabia in Constantinopol, toata cetatea impreuna cu imparatul si maica imparatului si cu preasfintitul patriarh au iesit intru intampinarea cinstitelor moaste ale mucenitei lui Hristos si le-au primit cu bucurie, veselindu-se si praznuind. Apoi le-au dus cu slava in biserica, de unde fusesera scoase in taina de eretici, si le-au pus in acelasi mormant de piatra, precum fusesera mai intai. Astfel Sfanta si Marea Mucenita Eufimia cea prealaudata si-a luat cinstitul sau loc de mai inainte in Constantinopol, iar Dumnezeu, cel proslavit intru sfintii Sai, Se slavea intru minunile ei. Caruia si de la noi sa-I fie cinste si slava, acum si de-a pururea si in vecii vecilor. Amin.

Descarcati Acatistul Sfintei Mari Mucenite Eufimia

Caderea in pacat, pocainta si nadejdea in Hristos

Oricat s-ar stradui omul contemporan sa faca frumoase si sa idealizeze lucrurile, adevarul este ca in viata lui, candva, s-a petrecut un fapt cutremurator, care a abatut-o de la calea ei fireasca si a intinat curatia ei. Dar care este acest fapt?

In limbajul Sfintei Scripturi acesta se numeste caderea intailor-ziditi in pacat. Cadere inseamna ca omul mai inainte se afla undeva sus si a cazut. Iar pacat inseamna ca de atunci nu mai izbuteste sa-si afle menirea, care i-a fost pusa de Ziditorul sau; nu izbuteste sa ajunga la destinatia sa, ci se arata neputincios, nedesavarsit, ajunge in starea mizerabila de rob, se simte necurat.

Aceasta stare a fost zugravita intr-un chip nemaiintalnit de catre Hristos in preacunoscuta parabola  a fiului risipitor[1]. Acolo Dumnezeu-Omul infatiseaza drama in toata tragedia ei.

Hristos insa nu numai ca a descris-o, ci a dat si solutia dramei. Adica putem crede cu siguranta ca pacatul nu va stapani pentru totdeauna. „Caci pacatul nu va avea stapanire asupra voastra, fiindca nu sunteti sub lege, ci sub Har”[2], ne incredinteaza Apostolul Pavel.

Raul nu este de neindreptat!

Infricosatoare nenorocire este caderea in pacat. Si ar fi fost cu adevarat de neindreptat, daca nu ar fi venit Insusi Dumnezeu pe pamant si nu S-ar fi facut Om si nu ar fi savarsit  Jertfa Sa slobozitoare. Cu Harul dumnezeiesc cel preaputernic, care izvoraste din Jertfa Sa, Hristos a biruit pacatul, a deschis calea mantuirii si tine deschisa usa pentru oricine vrea sa se intoarca langa El. Mantuirea este asigurata acum pentru toti, dar singurul lucru care ramane  este ca fiecare pacatos sa o accepte si sa si-o asume.

Dar pentru ca sa se savarseasca aceasta, omul trebuie nu numai sa creada in Jertfa lui Hristos, ci sa inainteze el insusi la jertfa eului sau prin pocainta. Caci jertfa este pocainta. Aceasta este jertfa placuta Domnului, cu neasemanare mai placuta decat acele jertfe vechi din roadele pamantului  si arderile de tot ale animalelor. Aceasta jertfire a eu-lui, adica smerirea cugetarii noastre egoiste, lepadarea de sinea noastra, este o conditie necesara si binevenita pentru participarea la mantuirea pe care o ofera Jertfa lui Hristos. „Jertfa lui Dumnezeu: duhul umilit; inima infranta si smerita Dumnezeu nu o va urgisi”[3], spune Proorocul David.

Puterea pe care o are aceasta jertfa se vede din roadele ei. Risipitori si vamesi, desfranate si talhari, tagaduitori ai credintei in Hristos si prigonitori, adica fortarete falnice ale pacatului cad si sunt luate in stapanire. Mare este pocainta.

Cuvantul lui Hristos trimite neincetat chemari la pocainta pretutindeni. Trecerea Domnului daruieste intotdeauna prilej unui suflet naufragiat sa apuce franghia salvatoare pe care Acela i-o arunca. De asemenea, El Isi asuma o lucrare ostenitoare chiar si pentru un caz concret, cum a fost aceea pentru samarineanca.

Cel ce se intoarce si se pocaieste cu adevarat intotdeauna va afla un Parinte dispus sa ierte, bucuros sa uite, gata sa mantuiasca.

Si prilejuri vor putea fi date mereu de-a lungul veacurilor. Nu numai din vremea Apostolilor si a Sfintilor Parinti, ci neincetat pana astazi. O predica, un mesaj, un eveniment, o intalnire, un cuvant, o incercare, o mahnire, o pedeapsa, o binecuvantare, o  intamplare…, toate il pot chema pe om la pocainta. Si multi sunt aceia care arata sensibilitate si primesc aceste prilejuri, „chipuri de pocainta”, pe care le pune inainte dumnezeiescul Har. Iar roadele sunt minunate.

Dar pentru ca in vremea Harului pocainta are roade atat de minunate, tocmai pentru aceasta vrajmasul mantuirii, diavolul, o razboieste, punandu-i inainte piedici mari.

In cadrul climatului general de lipsa a fricii lui Dumnezeu si de necredinta, la foarte putini se naste simtirea pacatoseniei,  mustrarea constiintei si inca si mai putini simt nevoia sa se curateasca prin jertfa „duhului umilit” al pocaintei.

Celor care nu au lepadat credinta, vicleanul le zadarniceste de multe ori pocainta in doua moduri. Uneori prin nadejdea inselatoare ca mila lui Dumnezeu ii va mantui pe toti la sfarsit si, prin urmare, nu mai este trebuinta sa se mai nelinisteasca sau prin iluzia ca, spunandu-si pacatele inaintea unei icoane, ele li se vor ierta. Alteori, dimpotriva, prin teama nesigurantei si indoielii care ii face sa sovaie din pricina rusinii aduse de gandul: „Oare mi se vor ierta pacatele mele atat de multe si mari? Si daca mi se iarta, unde voi gasi curajul sa le spun? Si daca le voi spune, cine ma asigura ca cele ascunse ale mele nu vor fi facute cunoscute si altora?”.

Celor care depasesc toate acestea si nu au alt motiv sa lepede pocainta, vicleanul foloseste ultima sa arma, amanarea, care adeseori duce la zadarnicirea pocaintei. Amanarea este legata de diferite pretexte si indreptatiri, prin care pocainta mereu se muta pentru „alta data”.

Cei care insa doresc cu adevarat pe Domnul si au pocainta adevarata, depasesc orice piedica si ajung la epitrahilul duhovnicului. Pentru ca numai acolo sa daruieste iertarea pacatelor.

Acestea le-am mentionat aici ca o invatatura teoretica despre pocainta.

Dar lectia pocaintei are trebuinta, pe langa invatatura teoretica, si de lucrarea practica. Iar aceasta ne-o pot oferi pildele de pocainta, adica exemplele concrete de persoane care au facut in viata lor pasul pocaintei si si-au aflat mantuirea.

Toti oamenii pacatuiesc, mici si mari, cunoscuti si necunoscuti, dregatori si oameni simpli, barbati si femei. Pacatul este boala obsteasca a neamului omenesc. De aceea toti au trebuinta de medicamentul vindecarii ce se da prin pocainta.

Toate pacatele se tamaduiesc prin pocainta. Nu numai cele mici, ci chiar si cele mai mari si mai grele. Nu exista pacat ce nu poate fi tamaduit de pocainta. Chiar si Iuda care L-a vandut pe Domnul, daca s-ar fi pocait cu adevarat si ar fi cerut iertare cu zdrobire de inima de la Cel rastignit, ar fi fost iertat si asezat din nou in vrednicia apostoleasca.

●▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬▬●

ΠΗΓΗ: «ΑΔΕΛΦΙΚΗ ΒΟΗΘΕΙΑ»
ΑΡΧΙΜΑΝΔΡΙΤΟΥ Λ.Μ.Γ.
ΕΚΔΟΣΕΙΣ «ΟΡΘΟΔΟΞΟΣ ΚΥΨΕΛΗ»

de Arhim. L.M.G. | Trad.: Ierom. Stefan N.


[1] Luca 15, 11-32.
[2] Romani 6, 14.
[3] Psalm 50, 19.

continuare »

Talcuire la …afis

Aceasta analiza nu constituie un punct de vedere al Manastirii Petru Voda, ci modul personal de intelegere al acestui afis.

S-a vazut pe parcursul acestor zile, ca cine nu a citit cu idei preconcepute continutul afisului a vazut in acest afis o masura duhovniceasca, un raspuns la o problema reala: existenta persoanelor ce detin acte cu cip. Dar au fost destule persoane care au ramas cu nelamuriri si n-au inteles mesajul complet. Pentru aceasta, incercam sa facem o descriere a ceea ce au vrut sa transmita parintii-autori ai acestui afis, in urma discutiei cu ei si cu Parintele Justin.

Am semnat anul trecut ca nu vrem sa primim actele cu cip, deoarece ele constituie o acceptare in plus a directiei spre pecetluirea finala. Cand stii ca directia este gresita si tu accepti, este clar un compromis, un pact cu vrajmasul, deci un pacat. Ce face un pacat? Ne desparte de Dumnezeu, constituind o cadere, o lepadare. Cum obtinem iertare pentru pacatele noastre? Tot printr-o lepadare, dar de acele pacate si prin dezlegare de ele la sfanta spovedanie. Dar sa analizam ce zice afisul:

1. Sf. Manastire Petru Voda. ATENTIE! Fara acte cu cip!

Acest lucru arata ca este vorba de o masura in interiorul manastirii Petru Voda, privind actele cu cip.

2. Cei ce detin acte personale cu cip (biometrice): buletin, pasaport, permis auto, card bancar, carnet de sanatate, sau orice fel de acte/legitimatii de acest tip

Sunt enuntate actele vizate, dar ATENTIE!! Este specificat clar ca ele trebuie sa contina CIP, biometric sau nu! Nu scrie nicaieri de cod de bare sau banda magnetica! Si in plus trebuie sa fie numele nostru pe ele (acte personale). La sfarsitul propozitiei avem scris: de acest tip, ceea ce implica toate actele ce contin un cip, biometric sa nu.

3. nu pot fi acceptati la impreuna slujire clericii (indiferent de treapta ierarhica) care detin acte personale cu cip (biometrice)

Se pune intrebarea: cine ii controleaza pe acesti clerici daca poseda sau nu acte cu cip? Raspunsul: constiinta lor! Insa de acest avertisment se asigura ca au luat aminte. Mai exista cazul cand s-ar putea sa se stie sigur (de ex. ca urmare a propriei sale declaratii), ca un anume cleric poseda acte cu cip si isi exprima dorinta sa slujeasca. In aceasta situatie pot aparea doua variante pentru preotii care nu vor sa faca compromisuri: ori nu accepta ca acel cleric sa slujeasca ori nu slujesc ei alaturi de el, nefacandu-se astfel partasi la acceptarea caderii lui. Clericul constituie un model pentru un anumit numar de oameni si aceasta implica o responsabilitate mai mare. Se impune negresit o masura de diferentiere intre un cleric fara acte cu cip si cel ce le detine. Teologii, pe baza canoanelor si a scrierilor patristice, se pot pronunta in a spune daca harul acelui cleric este pierdut pentru totdeauna sau acel cleric mai poate sluji, fiind oprit o perioada (care poate varia pe baza pocaintei penitentului si a gravitatii pacatului savarsit – acceptarea constienta sau inconstienta a actului cu cip, acceptarea ca o necesitate reala sau ca un moft s.a.m.d.). Canoane explicite la aceasta situatie par sa nu fie, dar acest lucru poate constitui un motiv in plus pentru a se gasi o solutie  de catre cei responsabili. continuare »

Apel catre Patriarh si Sinodul Sfintei Biserici Ortodoxe Romane. Credinciosii de la Poiana Marului sar in apararea Manastirii si a Parintelui Macarie

Monitorul de Vrancea a publicat azi, cand au inceput la Bucuresti lucrarile Sfantului Sinod, o stire privind situatia de la Poiana Marului:

“Credinciosi din sase comune vrancene si din alte sapte din judetul Buzau, alaturi de primarii lor, au trimis o scrisoare Patriarhului Romaniei prin care-i solicita acestuia sprijinul pentru ca Macarie Besliu (foto) sa nu fie mutat de la Manastirea Poiana Marului. „Preafericite Parinte, va rugam din suflet sa cititi cu atentie aceasta scrisoare si sa veniti la Manastirea Poiana Marului din comuna Bisoca, judetul Buzau, sa verificati care sunt motivele destituirii prea bunului Parinte Macarie si a mutarii sale fara niciun temei, fapt care duce la incalcarea grava a Testamentului Cuviosului Vasile, cu mari riscuri de a zadarnici increderea credinciosilor in Biserica oficiala“, se arata in scrisoarea trimisa Patriarhiei.
In scrisoare, oamenii au povestit mai marilor bisericii romane despre toate faptele mari realizate de Parintele Macarie, care dupa parerea lor ar trebui sa ramana la locul sau, motivat si de faptul ca ar fi avut o activitate ctitoriceasca nu numai in manastire, ci si in imprejurimi. Astfel, Macarie a ajutat la renovarea Bisericii din comuna Jitia si a construit din temelii Biserica din satul Dealul Sarii, din aceeasi comuna. De asemenea, a  cumparat teren in comuna Vintileasca, in punctul Monteoru, in munti, unde  a pus temelia unui schit de calugari. Acum insa, Episcopia Buzaului ar dori sa transforme Manastirea Poiana Marului din manastire de calugari in manastire de maici pe motiv „ca acesti vietuitori nu au prea multe flori prin curte“. Oamenii cred si spun si in scrisoarea inaintata Patriarhiei, ca Episcopia doreste „niste maicute pe post de cameriste in acest colt de rai, pe care ar vrea sa-l transforme in casa de protocol a Episcopiei“. Cum cre-dinciosii nu mai doresc niciun fel de violenta, asa cum s-a intamplat in luna iulie a anului trecut, apeleaza cu o ultima speranta la Patriarh.”, scrie Mioara Robu in Monitorul de Vrancea.

Interesandu-ma la primarii solidari cu Parintele Macarie si credinciosii de la Poiana Marului am aflat ca scrisoarea a fost remisa Patriarhului si fiecarui membru al Sfantului Sinod, in speranta ca ruga acestora va fi ascultata si nu vor urma tulburari si proteste violente, cum s-au inregistrat anul trecut. Totodata am obtinut Apelul catre PF Daniel, pe care il public, integral, mai jos:

Scrisoare a credinciosilor de la Poiana Marului in apararea Parintelui Macarie si a lucrarii sale

Prea Fericirii Sale, Daniel,

Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane si presedintele Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane

Prea Fericite Parinte Patriarh,

Cu fiasca supunere, noi, fii ai Bisericii stramosesti, cetatenii din comunele Jitia, Chiojdeni, Dumitresti, Nereju, Andreiasu, Reghin – Judetul Valcea si  comunele Manzalesti, Lopotari, Vintila – Voda, Valea Salciei, Cernatesti, Beceni, Bisoca – Judetul Buzau, impreuna cu primarii nostri, va aducem la cunostinta, ca am aflat cu ingrijorare de hotararea luata in Sfantul Sinod, la propunerea Episcopiei Buzaului, de a schimba Manastirea de la Poiana Marului, din manastire de calugari in manastire de maici.

In urma cu un an, o decizie similara, ramase nepusa in aplicare, a starnit violente la adresa oficialilor Episcopiei si, pentru ca dorim sa preintampinam ca starea de tensiune sa creasca in randul credinciosilor, va solicitam sa va aplecati asupra rugamintilor si lamuririlor noastre.

Prea Fericite Parinte, va rugam din suflet sa cititi cu atentie aceasta scrisoare si sa veniti la Manastirea Poiana Marului din comuna Bisoca, judetul Buzau, sa verificati care sunt motivele destituirii prea bunului Parinte Macariei si a mutarii sale fara niciun temei, fapt care duce la incalcarea grava a Testamentului Cuviosului Vasile, cu mari riscuri de a zadarnici increderea credinciosilor in Biserica oficiala. Caci cine poate incalca pe fata cuvantul unui Sfant? Noi, cei de aici, stim care este adevarul si va invitam sa-l gasiti si Prea Fericirea voastra, alaturi de noi. Mai stim sa ne aparam si dreptatea cu dragoste si credinta in exemplul Mantuitorului si al inaintasilor nostri, aparatori ai Ortodoxiei si nevoilor neamului romanesc, drept pentru care va informam: continuare »

Parintele Justin sa ne fie garantul unirii! Sa cerem de la Dumnezeu cuvant lamuritor, prin sfintia sa

Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu miluieste-ma pe mine pacatosul/pacatoasa si pe toata lumea Ta !

06520parintele20iustin20parvu20manastirea20petru20voda

Iubiti frati intru Hristos ! Am fost adunati cu totii de acelasi apel, al aceluiasi parinte. Telul este comun pentru toti. Lupta devine mai grea, pe masura ce este dusa mai inversunat. Se starnesc astfel legiuni intregi de vrajmasi, iar principalul lor scop este sa strice aceasta unitate, creata in jurul parintelui Justin. Creand zazanie intre noi, e mai usor pentru cel viclean de a ne birui si a ne pierde sufletele. Am spus ca ne uneste acelasi scop si acelasi “stalp” al Ortodoxiei. Nuantele dintre noi sunt inevitabile, si ca mod de gandire si ca personalitate. Dar nu exista “perechea potrivita”, “jumatatea perfecta”, daca nu ne ingaduim unii pe altii. Stim cu totii asta. Ascultarea de inteleptul parinte Justin trebuie sa elimine orice susceptibilitate intre noi. Chiar nu exista alta sansa. Parintele sustine o cauza, sustine niste actiuni, sustine niste persoane cu buna stiinta, cu multa pricepere si cu un binecuvantat discernamant, daruit de Dumnezeu cel Atotstiitor. Suntem dispusi, pur si simplu, de a merge pe mana parintelui Justin, pana in “panzele albe” ? Dorim mantuirea mai presus de orice, fara a cauta argumente care sa ne alunge aceasta “neliniste” ce inca rasuna in urma apelului facut de parintele Justin ? Sa ne dam seama ca lupta va fi cumplita, poate peste puterile multora dintre noi. Ne va fi greu sa renuntam la “cuibusorul” nostru, sa ne stramutam si, intr-un fel, sa o luam de capat. E un sacrificiu enorm pentru o familie cu copii mici, cu copii la scoala etc. Constient de acest lucru este si parintele Justin si nu ne-a cerut decat sa facem ce e mai bine pentru mantuirea noastra. Aceasta a ajuns sa fie solutia pentru mantuire, in zilele noastre. Nu este absolut nici o exagerare si nu incape nici o indoiala in aceasta privinta. Ne trebuie doar increderea, credinta si iubirea pentru Adevar. Cine vede toate acestea in parintele Justin nu poate face altceva decat ce-i scris in cuvantul parintelui Justin. Cuvant ce este rod al trairii dupa Sfanta Scriptura. Sa punem in practica ce ne indeamna parintele Justin si sa ne insusim ca pe o binecuvantare, fiecare cuvintel din comunicatul parintelui. Astfel se pogoara peste noi binecuvantarea cuvenita celor ce fac ascultare; a celor ce merg in sfat pe cale, a oamenilor smeriti si a celor increzatori in sfintenia daruita de Dumnezeu celor bineplacuti Lui. Aici se rezuma totul : ascultarea in duhul Sfintei Evanghelii si a Sfintilor Parinti. Din acest “izvor” ne vom “hrani sufletele” cand va trebui sa ne lipsim de toate cele lumesti. Sa ne intarim aceasta credinta si incredere in marele iubitor de Hristos si de neam romanesc, cuviosul parinte Justin Parvu. Restul va fi lucrarea Prea Bunului Dumnezeu.

Noi cerem si ii daruim autoritate parintelui Justin asupra noastra, iar el primind-o isi asuma responsabilitatea pastoririi noastre.

Dacă citiţi cărţile Sfinţilor Părinţi, veţi vedea că mulţi s-au sfinţit cu uşurinţă, fără să-şi facă prea multe griji, şi-au sfinţit sufletele fără să facă osteneli, fără să facă jertfe, fără să ducă lupte ascetice. Dar cum s-au sfinţit? Au ales ascultarea.

Acela care face ascultare de Stareţul său, Îi urmează lui Hristos, Care a făcut ascultare faţă de Tatăl Său. Şi, astfel, Dumnezeu se simte îndatorat să îl binecuvînteze pe cel ce îi urmează.

Ieromonahul Efrem Katunakiotul (Sfîntul Munte Atos)
+ 27 februarie 1998 (Calendarul Predania, 2009)

articol publicat si in data de 16 Feb, 2009